Erau vremuri cand mi-ar fi parut rau daca lucrurile ar fi fost astfel.Acum deabea realizez acestă închisoare din clipă care te face sa intelegi ceea ce te inconjoara ca si cum ar fi cea de urma haina impotriva gerului inimii tale.
A fi sau a nu fi.Pana la urma sa fie asta ceea ce conteaza?!Sa fie un vis sau o realitate..?!Cine este care sa faca diferenta intre ziua de poimaine si cea ce o preceda...?Sa se arate.Sa ne convinga in vreun fel daca se poate.Sa încerce!
Tot ce vad imi este drumul.Aceleasi pietre,aceleasi intamplari de o parte si de alta.Uneori spun buna dimineata,alteori noapte buna.Alteori tac,alteori nu fac absolut nimica.Daca s-ar putea pava,daca s-ar putea asfalta si transporta prin alte timpuri.Doar daca...!De as avea ceva mai mult decat doua biete picioare...
Cand stii ca totul moare nu te mai opresti din drum pentru a-ti pune intrebari asupra lungimii sale.O faci pur si simplu.Mergi.Fara incetare.Intrebarile vin din mers,ele vin de la sine.Iar raspunsurile lor nici macar nu ti le doresti.Vrei ca totul sa dispara,si te mai si intrebi din vreme in vreme "de unde până unde tocmai întrebarea asta.."
Cuvintele sunt atat de in plus in momente ca astea.Cand ceva te lasa sa-l intelegi si până și spatiul ti se oferă într-o adiere de vânt de primăvară...ce ai putea spune?!Te iubesc...?Cat de frumos..?Multumesc...?Mai bine un tipat,un urlet,o descarcare de energii primitive...
Iubirea de acum este cea mai importantă.Daca ajungi sa-ti vezi umbra proiectata noaptea printre stele si jucandu-se in diminetile racoroase cu picaturile de roua de pe florile din mijlocul parcului,atunci poti spune ca apreciezi timpul si intâmplarea exact pentru ceea ce sunt si nu pentru alte motive obscure si ascunse...