Tot citind, întîlnești lucruri care te pun pe gînduri. Nu că n-ar fi, într-un anume fel, destul de limpezi sau de adevărate, dar ceva-ceva îți spune că tu nu le vezi chiar așa. Există o mică diferență, o nuanță care, cel puțin pentru tine, ar trebui recuperată. Și revelată.

Așa, bunăoară, am găsit în două locuri diferite, la doi scriitori suficient de deosebiți unul de altul, un fel de elogiere a vieții și a omului care o trăiește autentic. Trăire pe care ei o văd la modul superlativ ca meseria sau profesia de a trăi. Aceste cuvinte reprezintă de fapt traducerile cuvintelor originale și nu e sigur că, la o adică, ele n-ar fi putut fi interșanjabile.

Meseria de a trăi este titlul dat de editor unui jurnal al lui Cesare Pavese publicat postum, după sinuciderea scriitorului, poate pornind de la indiciul că manuscrisul rămas purta pe copertă înscrisul Secretum professionale. Se pare deci că traducătorul ar fi putut spune prea bine și profesia în loc de meseria. Pavese este un scriitor serios, solemn, aproape sumbru. Viața are pentru el nota unei gravități inexorabile aflată între fatalitate și o datorie întunecată.

La polul opus, Camus vorbește despre meseria de a trăi într-o notă luminoasă, aproape solară. Într-unul din eseurile sale lirice, Nuntă la Tipasa, exaltă o zi petrecută cu fervoare în peisajul primăverii algeriene. O zi glorioasă, de împlinire vitală despre care se pronunță, în cele din urmă, astfel: “îmi jucasem bine rolul. Îmi făcusem meseria de a fi om și de a fi cunoscut bucuria timp de o zi întreagă și nu mi se părea o reușită excepțională, ci împlinirea patetică a unei condiții care, în anumite împrejurări, ne face din fericire o datorie.”

În ambele cazuri - profesia sau meseria -, datoria este epitetul subînțeles al unei vieți depline, autentice. Există ceva imperios care dă vieții o severă asuteritate. Chiar dacă notele ei pot varia pe o scară largă între mîhnire și bucurie, între penitență și extaz, există un accent tonic așezat apăsat pe responsabilitate.

Obiecția mea viza acest rigorism. Mai bine zis, cele două cuvinte vorbeau despre viață într-un mod care mie mi se părea prea îngust și derapînd ușor spre un gen de pricepere solemnă. Dar conotațiile ambelor cuvinte stăteau la pîndă pentru a persifla astfel viața. Nu poți obține o „calificare” pentru viață nici prin școlarizare, nici prin experiență pentru ca apoi să-ți exerciți imperturbabil o competență de expert. Nu poți fi declarat deci un profesionist al vieții, iar cuvîntul „meseriaș” (cel puțin în acestă conjunctură cînd, argotic, cuvîntul își face de cap) sună și mai rău, evocînd o anume dibăcie frivolă, vicleană, aproape interlopă. Viața nu este nicicum un meșteșug și nici pe departe o simplă ocupație sau preocupare (care cu același iz de pseudogazetărie bășcălioasă ne-ar ocupa tot timpul).

Nemulțumirea m-a făcut să caut un cuvînt mai potrivit exigențelor vieții. Exigențe care nu cer doar strunjirea îndelungată a unor aptitudini, ci mai degrabă formarea gustului pentru viață, dobîndirea unui set de atitudini prielnice vieții. Și am optat pentru un cuvînt mai modest: îndeletnicire. Îndeletnicirea este sinonimă cu profesia, meseria, ocupația, dar este oarecum divergentă față de ele în ce privește modalitatea îndeplinirii. Este o ipostază a lor mai detașată, mai elegantă, de departe mai grațioasă.

Îndeletnicirea nu evocă încrîncenarea muncii, osteneala și istovul trudei. Nici înverșunarea agoniselii sau a cîștigului. Și, mai ales, exclude agitația necontenită și pripită a robotelii. În înțelesul îndeletnicirii se strecoară o notă de aplecare, de grijă și migală, de consimțire afectivă la ceea ce faci și de împăcare cu ritmurile firești ale activității, dacă nu cumva chiar o savurare a deliciilor îndelungi ale facerii. Aparent și în sensul frivol, îndeletnicirea ar putea fi omologată cu un hobby sau cu diletantismul. Și totuși, faptul că este de obicei taxată drept o activitate plăcută de petrecere a timpului liber (eliberat de corvoada profesională) nu îi știrbește demnitatea.

De fapt, îndeletnicirea nu mai face deosebirea între timp (ocupat cu preocuparea) și răs-timp (răgaz între preocupări, timp furat în care îți tragi sufletul și respiri liber). Ea este timp pentru trăit-făcut fără a mai face distincția între cele două, este împlinire prin facere. Pentru ea nu există nimic exterior activității care să precipite absurd și arbitrar ritmurile, totul se face încet, fără grabă, în voie, pe îndelete. Este ritmul pe care îl dorim pentru viața noastră care ne tihnește doar atunci cînd este bine acordată la vibrația lumii. Și cînd, în mod firesc aproape, sublimează în facere miraculoasă.

Cuvîntul a te îndeletnici, se vede cu ochiul liber, este un derivat al lui (pe) îndelete, și el o locuțiune aglutinată: în-de-lete, cu o etimologie necunoscută. Lete mai este cunoscut doar regional ca timp liber, tihnă, odihnă.

În felul acesta, îndeletnicirea ne duce cu gîndul mai mult către înclinare, chemare, vocație decît către profesie și meserie. Și către un gen de măiestrie (mai curînd existențială decît profesională) care depășește simpla competență și implică multă investiție sufletească și totodată o gratificație, poate frugală, dar de o nobilă calitate, obținută prin activitatea însăși. Îndeletnicirea este un mod de viață, viața însăși care și-a atins echilibrul în ipostaza sa creatoare.

Ceea ce face nota distinctivă a acestui mod de a conviețui cu activitatea pe care ai ales-o este ceea ce Blaga numește grație etică: “A trăi potrivit unor principii ale spiritului, fără a avea aerul că o faci necondiționat - spune poetul -, dă omului un plus de distincție.”

Această noblețe, frizînd adesea gratuitatea, poate fi și alegerea celui cei se dedică scrisului. Cum spuneam într-un text anterior despre gratuitate: „Poate că una din revelațiile esteticului este că sîntem pe acest pămînt și pentru a zădărî zădărnicia.” Dedicîndu-ne unei activități pe cît de inutilă, tot pe atît de plină de rost.



Puteți găsi aici texte în limba română despre poezia niponă, comentarii asupra unor poeme, informații despre concursuri și rezultate, linkuri către site-uri specializate în haiku