Înainte de a discuta despre integrarea culturală (mai ales literară) a României în Europa, haideți să vedem, concret, pe ce „poziție” ne aflăm și ce cărți se publică acum în România - să vedem o clasificare în ordinea „importanței” lor, observată cel mai bine în librăriile noastre: literatură străină de consum, de masă, de mare tiraj – în acest sens, să ne amintim de sufocabila perioadă „Dan Brown”, rafturi întregi despre "Codul lui da Vinci" , cu cărți aflate sub diferite titluri, toate având aceeași temă, încercând să impresioneze cititorul, năucindu-l. Apoi, întâlnim tot felul de memorii, jurnale, amintiri, literatură esoterică, ocultistă, câteodată dubioasă. Observăm că piața comercială a cărții este cât se poate de dezinteresată de unele reviste românești foarte bune, care împreună cu Uniunea Scriitorilor, chiar acordă premii literaturii române originale. Două exemple destul de recente, în sensul acesta, m-au șocat și pe care, cu toată rușinea, am să le dau: primul – o discuție cu un amic, pe care-l consideram pasionat de literatură și care-l făcea pe Emil Brumaru „poet pornografic”, asemănându-l chiar, cu Paulo Coehlo; al doilea: fiind pusă întrebarea-capcană (unor elevi liceeni): „Între ce ani a trăit Nicolae Manolescu ?”, am auzit răspunsuri de tipul: 1890-1950, 1830-1900, numai faptul că trăiește nefiind amintit; ce să mai vorbim că este și directorul revistei „România literară”.

Dar să ne oprim aici cu această prezentare și să sperăm că în scurt timp, vom adopta o altă poziție față de valorile naționale. De fapt, acum, după integrarea în Uniunea Europeană, acesta e cel mai important lucru. De ce? Pentru a răspunde la această întrebare, să analizăm puțin cum anume este văzută literatura română „dincolo”. Cel mai bun exemplu este opera "Histoire de la litterature europeenne", „operă realizată de o echipă de o sută cincizeci de universitari din întreaga Europă geografică”, sub direcția lui Annik Benoit-Dusausoy și Guy Fontaine, fiind introdusă aici contribuția fiecărei literaturi europene, legat de literatura română fiind amintiți doar Miron Costin (cu "Cronica Moldovei", scrisă în polonă); despre Dimitrie Cantemir aflăm că a tradus "Coranul" în rusă și latină, apoi, câteva lucruri despre Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu; pe I.L.Caragiale îl întâlnim „trecător” în capitolul "Le Theatre realiste", apoi în capitolele ce urmează apare Alecsandru Macedonski care „introduce simbolismul în România”, Ion Minulescu, George Bacovia, Ion Pillat, Tristan Tzara (cu câteva titluri și opere), Marin Preda și alții, prezentați foarte, foarte sumar. Un început de integrare europeană am avut încă din perioada lui Tristan Tzara (în poezia avangardistă) și Constantin Brâncuși (plastică), constituie succese remarcabile. Cine a distrus continuarea acestei integrări a fost regimul comunist, perioadă în care „omul nou era creat prin așezarea cu forța într-un „pat al lui Procust””: tot ce era neconform cu viziunea partidului, orice excrescență ideologică neconvenabilă era retezată fără milă” (Mircea Mihăieș, revista „România literară”). Interesant însă, este faptul că acest proces, în zone marginale și de penumbră, a continuat, literatura română neieșind total din Europa.

Prin urmare, „Europa”, pentru noi, este și rămâne un ideal, este „emblema seriozității și solidității, a creației durabile, rezistente și eficiente, de cât mai mare randament posibil”, cum spune Adrian Marino în "Pentru Europa". Tot el ne dă și un „ajutor” în acest scop: „a lucra în spirit `european`, înseamnă a rupe în mod radical și definitiv cu sinistra fușereală și brambureală românească, specific națională. Și trebuie să începem cu noi înșine, cu fiecare dintre noi, în propria noastră activitate culturală”. Într-adevăr, noi am rămas tot pe principiul minimului efort, nu degeaba suntem urmașii tracilor despre care Herodot afirma că „la ei trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului, [este] îndeletnicirea cea mai umilitoare”- de unde și firea noastră contemplativă și accentul pe care-l punem pe poezie.

Astfel, tot ce trebuie să facem este să ne ridicăm la standardele europene, fiecare să fie: român și european în același timp. Și aici ne putem ajuta de teoria modernismului a lui Eugen Lovinescu, el spunând că nu poate exista un adevărat progres decât dacă toate națiunile se dezvoltă sincron, această dezvoltare având la bază „imitația” (G. Tarde) și „teoria formelor fără fond” (a lui Maiorescu), dar în sens invers. Astfel „integrarea” nu atentează la existența „specificului național”, acest specific evoluând, nuanțându-se prin influența europeană.

După cum am văzut, avem nevoie de mai multe mențiuni critice, de intrare în anumite dicționare europene, în enciclopedii. Într-un interviu recent, dat revistei „România literară” (numărul 6- 16 februarie 2007), cunoscutul profesor de istorie de la Hutington College (S.U.A), Paul E. Michelson, bun cunoscător al istoriei și culturii poporului român, afirma cu bucurie faptul că unele edituri din România, precum „Humanitas”, au tradus lucrări valoroase din alte literaturi și afirma: „m-aș bucura să existe și un program concret, amplu, serios, pe termen lung de traduceri din limba română în limbi de mare circulație, Program care să fie urmărit constant, cu tenacitate și profesionalism”. El dă, în acest sens, exemplul lui Mircea Cărtărescu care a fost tradus de Adam Sorkin și faptul că Institutul Cultural Român, sub conducerea domnului Patapievici, este în căutare de editori talentați, traducători foarte buni.