Poet inedit, voce drapel a generației sale, Marius Ianuș surprinde încă o dată prin volumul “Ștrumfii afară din fabrică!”. Cu un discurs liric consistent, presărat cu imagini percutante, volumul oferă o poezie șlefuită, atent construită, o poezie care insistă pe emoție, încercând să redea stări. Cititorul nu se poate regăsi în volum, pentru că eul liric oferă o panoramă a propriei sale existențe. Suntem însă liberi să observăm universul poetic în toată complexitatea sa, putem analiza fiecare gest, putem contextualiza. Poetul nu încearcă să impună, ci se rezumă la a prezenta sec, mecanicist, viața sa.
Cartea pare să urmeze un tipar precis, poemele insistă pe idei distincte, însă există o coeziune inerentă, există o stare generală care îi facilitează cititorului accesul în lumea lui Ianuș. Dezvăluirile oferă o notă importantă de realism volumului. Acesta pare o descărcare, o exorcizare interioară. Mariu Ianuș încearcă să ne ofere altceva, să reducă tehnica poetică la un minim necesar. Cuvintele își păstrează sensurile, transcedentalul este o simplă imagine a unui sine măcinat de întrebări. Poemele îl poartă pe cititor printr-un labirint, însă totul pare determinat aprioric. Libertatea de a observa este absolută, însă există limite în afara cărora poezia nu se avântă: “Viața are prea mulți pixeli neretușați - / m-am prins / de mai multă vreme de asta, iar / Fotoșopul nu face față situației - / viața / ar trebui făcută din curbe, / & dragostea mea se întinde ca guma - / am ajuns să-mi iubesc dușmanii / pentru că mă consider creștin și chemat / și asta mi se pare o prostie - / îi înjur și-i iubesc... / Prea mulți pixeli, prea multă nostalgie... / Poate e mai frumoasă așa – mi / se spune – mai frumoasă, / mai sălbatică... / Ce-mi doresc de ziua mea – mă întreabă / o prospătură pe mail... / Ce aș putea să-mi doresc? / Să fie pâine în lume, plus / un duș împreună.”
Registrul stilistic transpune poezia în mundanul vulgarizat. Nu există perspective înalte, nu sunt căutate sensurile ascunse. Versurile se concentrează asupra banalului, asupra vieții în societatea modernă. Numeroasele referințe scot în evidență obsesiile unui individ ancorat în tumultul care ne guvernează astăzi trăirile. Technica modernă nu mai poate fi evitată, calculatorul marchează existențe, cărțile nu fac decât să concureze cu televizorul, femeia este considerată un simplu trofeu. Iată peisajul dezolant pe care Marius Ianuș îl acceptă. Devastarea devine o stare de fapt, nu există speranța unui nou început.
Ștrumfii este potretul noului om, al celui care acceptă că viața sa a devenit un mecanism. Depersonalizarea, alienarea, sunt scoase în evidență de trăirile interioare intense. În fond, cartea, printr-un umor fin, trage un semnal de alarmă. Generațiile care înțeleg deja care au fost greșelile încearcă să îi îndrume pe cei mai tineri, încearcă să le arate că se poate și altfel. Modelele nu sunt acceptate, pentru că modelele nu pot decât să dăuneze. Este o doză de viață, o doză de realitate nedisimulată. Lirica este banală de foarte multe ori, pentru că poemele se concentrează asupra mesajului. Refrenul, repetițiile, toate îl fac pe cititor să citească cu atenție, să cântărească fiecare cuvânt, să încerce să înțeleagă ce vrea să spună poetul. Carte cu mesaj profund, “Ștrumfii afară din fabrică” nu încearcă în niciun moment să cosmetizeze o realitate dezolantă: ”tu scrii poeme despre doamne sfinte, / eu scriu poeme doar despre mine / toți ochii amicilor noștri / sunt ațintiți asupra noastră / să nu-i mai asculți! / tu ești născută în vremea iubirii necugetate / eu sunt născut în timpul prorocit dragostei / tu ești dorință, / eu sunt dragoste pentru oameni / am biciuit ipocriții prin locuri, / am scris doar despre mine, / dar sunt dragoste pentru oameni. / nu te mai ascunde sub preș! / nu mai asculta mici amici fără destin / și fără imaginație! / ești iubire necugetată și vrajă. / sunt dragoste fixă, curată.”
Limbajul simplu îi oferă cititorului posibilitatea de a se concentra asupra imaginilor. Nu te pierzi în metafore, pentru că acestea nu fac decât să puncteze momentele centrale ale poemului. Versurile lungi alternează cu cele scurte, simulând foarte bine tonul confesiv. Ai impresia că poetul se destăinuie, ai impresia că încearcă să te convingă te justețea acțiunilor sale. Analizând volumul ca un conglomerat inegal, observi cum eul liric trece prin modificări ființative importante, conștientizându-se pe sine și încercând să explice alegerile făcute. Sentimentul de spleen este omniprezent, poezia lui Ianuș denotă melancolie, viața este privită adesea doar ca un preambul al morții, inutilă și anostă.
Rima albă ușurează lectura. Poemele au un ritm interior antrenant, se citesc foarte repede și se leagă foarte bine între ele, conferind unitate volumului. Nu apar sincope, per total cartea fiind lipsită de strălucire. Marius Ianuș se impune ca o voce aparte în peisajul literar prin această redundanță împinsă la extrem, prin această plictiseală generalizată. Totul pare inutil, totul pare lipsit de perspective, totul pare o joacă absurdă. Ștrumfii se regăsește în fiecare dintre noi, iar lumea din jur refuză să ne ofere șansa unei evoluții: “Stai acolo sub papuc? / Seara sub papuc și ziua / ca un măcelar cu capul / în mațele internetului. / Și dimineața iar sub papuc. / Mă mir că nu-ți interzice / și să scrii mailuri nevastă-ta. / Îl mai iubești pe Chiva ? :D / Seara și ziua și dimineața. / Cezar, / mai scoate și tu ridichea aia creață / în Univers.”
Marius Ianuș redă pe parcursul volumului aceeași banalitate obsedantă. El refuză să ofere porți, refuză să își încarce discursul poetic cu simboluri. Realitatea trebuie să fie dură, realitatea trebuie să fie lipsită de ocultări. Prin această banalizare excesivă, volumul capătă pe alocuri aerul unui experiment steril. Este o încercare de evitare a situațiilor speciale care devine ea însăși specială. Prin registrul stilistic foarte bine ales și prin vădita atitudine antielitistă, Marius Ianuș pierde din substanța necesară unui discurs poetic care să reziste timpului. Ancorarea excesivă în mundanul vulgarizat va afecta poezia din punctul de vedere al istoriei literare. Pentru că, odată ce aceste circumstanțe se vor fi topit, arta poetică își va pierde fondul real care o definește în acest moment și în absența căruia nu poate exista.
“Ștrumfii afară din fabrică” este o carte complexă, care alege să mizeze pe prezentarea frustă a realității. Fără înflorituri, fără cuvinte în plus, fără micile evenimente care ne condimentează existența. Merită să ne lăsăm angrenați în această călătorie. S-ar putea să avem până la urmă multe de învățat. Viața găsește întotdeauna o cale...





Bibliografie

Marius Ianuș – Ștrumfii afară din fabrică – Cartea Românească – 2007