Poet complex, Bogdan Groza îmbină filosofia cu poezia, încercând să creeze o mitologie. Cititorul este martorul unei geneze, se află în fața nașterii unei lumi metaforice bine conturate. Simbolurile se succed cu repeziciune, imaginile păstrează o ambiguitate esențială, iar cuvintele devin simple vehicule. Poezia insistă pe idee, demontează teorii, reinterpretează, filtrând totul printr-o viziune unitară care reușește să surprindă. Nu există certitudini, perspectivele sunt infinite, ești liber să înțelegi sau nu dualitatea fiecărui vers. Poemele îți permit această pendulare între contrarii, se deschid păstrându-și în același timp sâmburele ermetic spre care trebuie să tinzi dacă vrei să înțelegi cu adevărat discursul liric.
Bogdan Groza se identifică în volum cu demiurgul. El este un observator, puterile sale transced limitele, arhetipurile secundare sunt simple figuri de stil. Eul liric domină poezia, o transformă într-un discurs al ființei, asumat, fără prețiozități. Este o călătorie spre interior, în labirintul personal, într-un microunivers construit cu migală. Niciun element nu pare plasat la întâmplare, balastul aproape că nu există, sensurile ascunse conferindu-i volumului o întreagă paletă de dimensiuni paralele: “nu-mi pot explica tresăririle... / această întâmplare a gestului / lasă ochiilor revelații albastre / în perspectiva regăsirii de sine / cu un pas înaintea gândurilor mele / stau câteva elicoptere deghizate-n fluturi / stârnind amintiri despre un zbor ireal / în diagonală / mai este loc pentru o ultimă / dimineață lichidă… / despre reîntoarceri voi vorbi altădată / când plecarea-mi va deveni / neîncepută stare de dor”
“Pasărea din tâmple” oferă alternative. Poezia apare naturală, nu există forțări, ritmul interior este îndeajuns pentru a îi conferi muzicalitate. Rima apare doar pentru a sugera mai bine ideile, pentru a insista asupra unor aspecte filosofice mai greu asimilabile. Poetul nu cosmetizează, ci mizează pe un lirism puternic, autentic, vibrant, reușind să îl atragă pe cititor într-un meleu al emoțiilor. Simți forța afectivă, vrei să te implici la rândul tău, ești purtat pe spatele unei păsări fantastice ce pare să se recreeze odată cu fiecare cuvânt.
Bogdan Groza nu încearcă să folosească trucuri, nu încearcă să se metamorfozeze. Poezia lui descrie universul ideal pe care autorul nu se sfiește să și-l asume. Demiurgul se mândrește cu ceea ce a creat, explică fiecare proces, încearcă să ne facă părtași la povestea lui. Cartea oferă un adevărat regal al metaforelor, cu numeroase trimiteri intertextuale. Ai nevoie de mai multe citiri pentru a pătrunde sensul expresiilor, trebuie să revii asupra poeziilor pentru a înțelege complexitatea consecințelor ce derivă din acestea. Zoharul, filosofia greacă, hinduismul, orientalismul, toate se regăsesc aici, îmbinate într-un mozaic doar aparent simplu. Principiile sunt reinterpretate, contrariile se ating, descrierile sunt adesea brutale. Bogdan Groza insistă pe latura peisagistică a poeziei chiar dacă de multe ori asta răpește din fluiditatea ei. El însă vrea să ofere tablouri, insistă pe un static al conceptelor pe care cititorul este forțat să îl abordeze în întreaga sa întindere: ”gata m-am hotărât în weekendul ăsta țin post și stau în pat / Jana nu ține post dar va sta și ea în pat alături de mine – așa mi-a promis - / are o metodă de a-ți pune în mișcare mușchii de nu-i adevărat / doar e profesoară de sport ce naiba / mai bine-i dau ei bani pe o lună de mentosane decât să merg la medicul de familie / care o să-mi spună să țin regim și să nu mai mănânc pe apucate / dacă nu vreau să mă apuce iar colicile și mătricile / voi mânca doar fructe de la Jana că ea are niște fructe gustoase tot anul / și astfel, hrănit naturist voi avea motiv serios să mă fortific și să fac ture prin casă / pentru ca “mens”-ul meu să se integreze în absolutul “corpore”-lui ei / într-o nouă cură de mentosane / și fructe flambate”
Naturalețea este un atu al poeziei lui Bogdan Groza, oferindu-i veridicitate. Eul liric nu încearcă să își depășească condiția, ci modifică însăși sistemul de referință. Nu există căi ocolite, imaginile se întrupează brusc, invadând decorul, ocultându-l în repetate rânduri și oferindu-i astfel o greutate ideatică aparte. Nu ai cum să te regăsești în imaginea de ansamblu, pentru că perspectivele variază, trecând cu viteză de la o stare la alta. Însă tocmai această pendulare îl face pe cititor atent, îl obligă să mediteze asupra sensurilor ascunse în propriile clipe.
Versurile lungi favorizează ideile filosofice, conferind o ritmicitate aparte poemelor. Ritmul general este unul lent, în ciuda imaginilor care se succed foarte repede. Poetul insistă pe analiza profundă, construiește paradigme cu meticulozitatea arheologului, descoperind straturi noi la fiecare atingere.
Cele trei părți ale volumului sunt stadii succesive, oferindu-i cititorului o privire de ansamblu asupra universului creator. Înlănțuirea poemelor este evidentă, iar firul care transcede cartea o marchează decisiv de la un capăt la altul. Redefinirile sunt realizate în cadrul unor limite stabilite arbitrar. Pasărea phoenix renaște din propria cenușă fără a încerca însă să se schimbe. Condiția omului de geniu este asumată cu franchețe. Bogdan Groza impresionează prin forță, scriind din inimă, fără nicio remușcare: “doar strigăte inutile. amărăciune... deznădăjduire... / iov contemporan / pe pielea mea au crescut hieroglife. / of doamne, în ce parte a lumii e paradisul? / dar abisul? / parcă mi-ai spus să nu disper ci să sper. la ce? în ce? cu ce? / risipit în tentații josnice, gravitez în jurul axei proprii. / când sus. când jos. când jos. când sus. credincios în necredința mea. / și fără nicio remușcare”
“Pasărea din tâmple” oferă o viziune puternică, o lume construită plecând de la sensurile ascunse ale întunericului care ne înconjoară. Bogdan Groza încearcă să le arate cititorilor pepite și chiar dacă nu a reușit încă să elimine toate impuritățile, poezia lui are perspective frumoase. Până la urmă, păsările reușesc întotdeauna să învie, chiar dacă doar în inimile noastre...






Bibliografie

Bogdan Groza – Pasărea din tâmple – Grinta – 2006