*
Arta plastică bisericească, în Ortodoxie, este Transcendentă.

În Catolicism ea devine hipnotică.

*

Fără a fi creștin ortodox practicant, ci prin tradiția în care m-am născut și, cu atât mai mult, nici teolog, iată cum "văd" eu lucrurile.

Când intru într-o biserică ortodoxă, dar È™i când privesc icoanele pe sticlă care-mi creează, în casă, un spaÈ›iu de liniÈ™te È™i stare de bine, disting dubla funcÈ›ie a acestora: de simbol - văl (transparent) È™i de depășire a acestuia. De cele mai multe ori, rămân la "văl" care mă "învăluie" într-un mister binefăcător. Când, în rare È™i fericite momente, vălul se destramă, misterul se adânceÈ™te sporind de un număr infinit de ori È™i apare o "înÈ›elegere" imposibil de exprimat. Este "darul" È™i "harul" icoanelor ortodoxe, mai ales a celor în stil bizantin, dar È™i a celor "naïve" de pe la noi, prin "impersonalitatea" autorilor care È™i-au imprimat-o în operă. In plus, coexistenÈ›a simultană a mai multor surse de lumină care există pretutindeni È™i nicăieri, poate destrăma, în clipe de graÈ›ie, "vălul" de care aminteam.

Cât despre reprezentările plastice catolice, ele sunt - mai ales în catedrale - așa cum am spus, "hipnotizante". Mă "hipnotizează" autorul de geniu din catedralele italiene, în primul rând . Un Michelangelo, un Rafael, Leonardo… Inclusiv "tehnica" desăvârșită a acestora. Cu respectarea perspectivei, a "umbrelor", a "proporțiilor" etc., etc., etc.. Și nu mai reușesc să pătrund "dincolo". Autorul ia locul Divinului și mă blochează.

*

Având în vedere tradiția noastră (a românilor) ortodoxă, care ne-a "modelat", în mod specific, "percepția" sacrului, consider că tendințele "iconoclaste" din ultimul timp, de a elimina, de exemplu, icoanele din școli e, cel puțin, un mimetism prostesc în numele unor "principii" ce vizează "multiculturalitatea" (dacă nu cu mult mai mult). Și asta, deoarece "iconicul" ortodox nu are nevoie de spațiul unei catedrale catolice pentru a se manifesta. El poate apare și în spații - să le zicem - "mirene". Iar "liniștea" , căpătată, de multe ori, printr-o percepție chiar și neconștietizată a privitorului, nu poate face decât bine. Sau în cel mai rău caz, când ea nu apare, nu se poate întâmpla nimic rău.