Lucruri interesante despre Brâncuși



După ce am participat la o noapte a devoratorilor de poezie scriam un text în care, printre altele, relatam o discuție purtată acolo între mine și un sculptor ce fusese în tinerețea lui în pelerinaj la Târgu Jiu, pe care o redau.

,, Un sculptor venit acolo m-a fermecat cu o poveste despre Brâncuși.
L-am întrebat dacă cineva a tipărit-o, după știința lui. Pentru că nu era convins, o scriu mai jos :
Prin anii 50,în Oltenia s-a dat pământ țăranilor, urmând apoi să se readune în colectivă. Unuia din Târgu Jiu i s-a nimerit parcela în mijlocul căreia trona Coloana infinitului. Și cum omul ara și semăna porumb tare îl încurca ditamai fundația și coloana și ce s-a gândit, să o smulgă de acolo ca pe un salcâm. A încercat cu boii să tragă, apoi cu un tractor, cu două și cu trei dar coloana nimic. S-a dus la unitatea de tancuri din zonă și a făcut cerere să i se aprobe, contra cost, două tancuri pentru a doborî stâlpul nefolositor. Comandantul unității n-a avut curajul de la sine să îi aprobe și nici tupeu de a cere mai sus aprobare. Și așa a scăpat de la moarte o mare capodoperă. M-am suit pe o buturugă...,,

Aseară ( 26. 03. 2007) pe programul doi, cand butonam la cină televizorul, aud vorbindu-se despre un ,,chirov,, necesar smulgerii din pământ a Coloanei Infinitului de la Târgu Jiu. Nu-mi venea sa cred și mă gândesc ce mică e de fapt lumea. Un nene de 77 de ani din satul natal al sculptorului, Hobița, povestea cum la cererea județenei de partid, el fiind șef la tineret, imediat după război, a fost însărcinat să doboare coloana. Nu a primit buldozerul respectiv de la un șantier, dar a primit tractoare de la proaspăt înființata școală de tractoriști. Nu a reușit să dizloce statuia, tractorul ridicându-se pe roțile din spate și a fost aspru criticat la prima ședință. Dar măcar lumea s-a lăsat păgubașă. Fără să vreau realizez diferența dintre întâmplarea reală și povestioara pe care a cizelat-o calea noastra orală.

Personalitatea povestitorului din emisiune, pe nume Tănasie Lolescu, fost perticipant la șantierul de tineret de la Bumbești –Livezeni, un pensionar revenit în satul Hobița, este evident conturată și precisă, ridicând alături de săteni un grup statuar în mijlocul satului pentru a omagia pe sculptor, grup filmat de realizatorul emisiunii. Pe un mozaic spălat sunt realizate niște desene ușor naive cu cele trei componente ale sistemului brâncușian, al porții, mesei și al coloanei. În rest statuia are acel aer al monumentelor satești dedicate eroilor din războaie.

Arhivez aici câteva relatări ale acestuia :

Când era copil a mers cu tatal său la Târgul Jiu să vândă o vacă. Târgul de animale era mare și întins în jurul Coloanei infinitului, probabil prin anul 1940 și ceva. Ca să nu se piardă de tatăl său, acesta i-a zis ,,vezi țeava aceea înaltă, ( coloana) după ea să te ghidezi și nu te pierzi prin târg,,

Prin anii 37-38, copil fiind și mergând prin sat vede un om ce stătea la o poartă și purta barbă și o pălărie cum nu avea nimeni atunci. Îl întreabă pe tatăl său cine este acel om. I se răspunde că e un pietrar ce venise de la Paris la rude și adusese cu el o franțuzoaică ce mânca șerpi și broaște.

Mai târziu, de-a lungul vieții, cu ocazia unui călătorii la Berlin vizitează un muzeu în care sunt expuse și lucrări ale lui Brâncuși pe care le prezenta delegației chiar directorul muzeului. Olteanul nostru se laudă cu faptul că este din același sat cu sculptorul. Directorul muzeului este foarte impresionat de aceasta și se înclină în fața celui ce încercase să răstoarne Coloana infinitului. Acest gest l-a făcut să înțeleagă cine este în realitate Brâncuși pentru lumea din afara României.

Părerea acestui om despre poziția noastră a românilor spre Brâncuși este că doar facem paradă, ne fălim doar, fără a înțelege, a aprecia și gusta cu adevărat ceea ce avem în realitate prin opera și viața sculptorului.

La fel directorului de muzeu din Germania, iau poziția celui care nu l-a vazut pe Brâncuși, față de cel ce chiar la privit aevea, șezând pe o bancă la poarta verișarei sale din Hobița.

Îmi amintesc cum l-am privit cândva cu uimire pe Nichita, de departe trecând pe Calea Victoriei, pentru că acesta îl privise pe Arghezi, care la răndul său îl privise pe Eminescu.