Sonetul îl poartă pe cititor printr-un univers aparte, în care regulile stricte nu fac decât să împodobească la fiecare pas atmosfera. Între cutumele specifice acestui stil poetic, forța versurilor reușește de foarte multe ori să individualizeze creațiile, să le confere un aer aparte, o eleganță rafinată. Aurel Pop scrie sonete cu dezinvoltură, abordând forma modernă a acestei specii literare. Fără să sacrifice fondul ideatic al poemelor, autorul reușește să muleze foarte bine ideile pe tiparul aprioric al acestui tip de poezie. Sonetul capătă astfel forță, apare ca firesc, îl face pe cititor să-și dorească să meargă mai departe.
“Sonete din regatul disperării” prezintă povestea unei lumi. În fața noastră, universul este descompus și rearanjat, fiecare element al mozaicului fiind contemplat cu minuțiozitate. Tehnica de lucru este complexă, imaginile fiind în fapt microtablouri care reușesc să redea elementele ființative ale peisajului redat. Imaginea de ansamblu apare doar la nivelul întregului volum. Fiecare sonet este o parte constitutivă a ansamblului, fiecare vers este aidoma unei picături dintr-un rău care alunecă fără a ține cont de obstacole. Aurel Pop a reușit să ofere viață plăsmuirilor sale, a reușit să stabilească reguli noi, creionând un sistem în care paradigmele își refuză imuabilitatea inerentă: “ochii mei nu ajungeau la geamuri / azi plecarea ta mă ține treaz / voi vedea zbătându-se-ntre ramuri / ploaia aducându-mi mult necaz / târziul s-a mâhnit și l-am văzut / strigând la ușa nopții fiecare / lumina am pierdut-o și nu am crezut / iubita mi-au furat-o la plecare / mi-au lăsat o umbră-n cercul iernii / ca un răsărit de zi în ochii mei / stau în fața casei mărturie vremii / cântând din zori pupăza din tei / vă pun în ochi sărut de patimi / să nu mai cadă nimeni de pe șei”
Perspectiva lirică este inedită, macrocosmosul fiind o proiecție pe plan ideologic a eului liric. Ființa se explică și creează în urma acestui proces o întreagă încrengătură ontologică, ramificațiile fiind de multe ori imposibil de analizat în totalitate. Împărțirea lumii apare astfel ca o necesitate, facilitând procesul de înțelegere. Ești capabil să percepi simbolurile doar disparat, din cauza complexității motivelor evocate. Cu toate acestea, legătura se păstrează pe tot parcursul volumului, suntem martorii unei coerențe armonice împinse de multe ori până la extrem. Aurel Pop construiește o teorie, iar greșeala nu este admisă. Împrumutând calități demiurgice, poetul își modelează lumea, oferindu-i cititorului o libertate aparentă. Aflat în permanent control, eul liric își augumentează ființa, transformându-și propria conștiință într-un produs șlefuit. Universul astfel obținut nu este decât o consecință a imanenței. Totul ține de relația cauză efect, cu toate că uneori cauzele pot fi identificate în deciziile arbitrare ale ipoteticului demiurg.
Aurel Pop vorbește despre el, cu naturalețea specifică confesiunii. Eșecurile, reușitele, dilemele, problemele emoționale, speranțele, realizările, toate sunt disecate și oferă concluzii, care întregesc peisajul. Nimic nu este plasat la întâmplare, toate elementele simbolizează reîntregirea ființei între limitele noii realități. Sonetele sunt strigătele de ajutor ale individului care nu poate accepta imediat lumea care i se oferă. Meditația este specifică ființei umane, iar autorul nu ezită să ne poarte printr-un labirint psihologic complex, chiar sinuos pe alocuri. Totul este filtrat prin propria subiectivitate, vedem elementele exterioare exclusiv prin ochii poetului. În ciuda subiectivității absolutizate, reușim să ne regăsim în ceea ce descoperim, reușim să rezonăm cu textele, care descriu până la urmă o lume nouă și totuși în același timp, familiară, plămădită parcă din aceleași esențe, reinterpretate: “străbat regatul disperării cu mașina / cu femeia în fața altarului am jurat / să fim la bine și la rău întotdeauna / jurământ păstrat peste ani mai curat / roadele iubirii cu grijă le-am crescut / învins-am uragane și furtuni de vorbă / și anotimpuri reci și calde am trecut / tumultul zilei încetează să mai fiarbă / de-ar fi să mor iubito peste noapte / îngroapă-mă în satul meu natal / să cadă frunze de castani în șoapte / pătrundă raze de lumină matinal / să-mi văd nepoții cu ghiozdane-n spate / trezindu-mă la cel mai mic scandal”
Tehnica poetică scoate în evidență o atentă construcție a ritmului. Folosirea frecventă a cratimelor ajută la fluidizarea ritmică, însă în același timp îngreunează vizual lectura. Numeroasele timpuri verbale greoaie, ca participiul sau gerunziul, afectează curgerea poemelor. În ciuda câtorva aritmii, volumul este consistent și oferă un adevărat periplu imagistic, insistând pe nuanțe deschise. Perspectivele sunt largi, grandioase de foarte multe ori, iar autorul încearcă de fiecare dată să descrie cât mai multe elemente. Aerul baroc al volumului îl poate fermeca pe cititor, care se simte purtat printr-un adevărat mozaic cultural. Aidoma unui pictor, Aurel Pop reușește să împletească ipostazele, acoperind totul cu un fond elementar, metamorfozat în final într-o matrice genetică a noului univers.
Contemplativ, poetul își descrie fanteziile. Lumea de vis pe care o construiește aparține speranței și diferențele dintre imaginar și real sunt sursa disperării. În ciuda nuanței apocaliptice de la început, volumul oferă speranță. Aurel Pop crede în puterea voinței, în capacitatea omului de a-și construi o lume numai a sa, în care să existe fără să țină cont de intervențiile exterioare. Speranța nu moarte niciodată și poate că după ce noi nu vom mai fi cineva își va aminti de noi. Atunci întradevăr va însemna că nu am trăit degeaba: “în nord regatul timpul și-a rănit / acum doar moartea ne mai dă târcoale / îmi spui că soarele n-a răsărit / și lumea a luat-o-ncet la vale / vestea asta-mi bântuie-n urechi / cineva amână sfârșitul să nu vină / o rugă nouă în biserici vechi / imaginea lui crist degajă lumină / mai stăm la umbră deși n-am obosit / o clipă frântă îmi răscolește-n minte / cândva scările de lemn le-am suit / mai sus decât mine printre cuvinte / mai scriu acest sonet obișnuit / de mine cineva o să-și aducă aminte”
Reușind să păstreze coordonatele liricii clasice, Aurel Pop oferă cititorilor un volum unitar. Asumată, poezia în formă fixă capătă forță, demonstrând că încă mai poate oferi perspective interesante. Avem multe de învățat din tradiție, pe care poetul o individualizează ca un element esențial al ființei noastre, unul pe care nu trebuie să îl ignorăm. Semnalele de alarmă apar pe tot parcursul volumului, încercând să ne facă să medităm, să ne oblige să ne punem probleme în legătură cu existența noastră.
O carte personală, o poveste intimă, “Sonete din regatul disperării” impresionează prin naturalețe și prin forță. Maleabil, poetul nu impune, ci șoptește. Strigătele lui sunt cuvinte blânde, care însă reușesc să trezească adevărate furtuni în conștiința celui care alege să le citească. Regatul disperăii se deschide fără menajamente. Suntem invitați să pășim înăuntru. Nu trebuie să ne temem. Vom pleca mai mult ca sigur cu zâmbetul pe buze...

Bibliografie

Aurel Pop – Sonete din regatul disperării – Risoprint – 2007