PENTRU O REABILITARE A INDIVIDULUI



Se împlinește astăzi cu noi, cu deznădejdea noastră — spun istoricii culturii contemporane — tipul de om pe care l-a vroit și prilejuit Renașterea. Crezînd în puterile autonome ale omului, Renașterea proslăvise un soi de umanism care se năștea din trufie spre a se împlini în umilință. Și nici nu e de mirare, după cele arătate mai sus, împrejurarea că Renașterea sfîrșea astfel. Lucrul se întîmpla tocmai prin aceea că nu privea puterile omului în ele înseși, cît încerca în chip nesocotit să le împotrivească puterilor anonime.
În ce privește masele, de pildă, Berdiaev însuși, cel care denunță „orgoliul umanist“, constată că Renașterea începuse cu afirmarea individualității creatoare spre a sfîrși cu negarea ei, socialismul nostru de astăzi. La fel s-ar putea lesne găsi exemple privitoare la atitudinea orgolioasă a individului față de istorie ori la sentimentul său de siguranță personală față de cosmosul căruia rațiunea sa îi dezvăluia, sau chiar prescria în unele cazuri, legile. Aceste atitudini și sentimente se desprind cel mai bine din felul cum e privită de către umanismul Renașterii, prelungit în cel al Luminilor, știința însăși. Căci dacă prin ea însăși știința nu este o putere anonimă, deoarece ea se dovedește a nu fi altceva decît exercițiul conștiinței noastre intelectuale (conștiința prin urmare neputînd fi în știință după cum se închipuia în natură, în istorie, în social), obsesia naturalistă nu face mai puțin ca pînă și știința să pară — după cum s-a arătat mai sus — o totalizare de înțelesuri gata constituite, pe care mintea să aibă privilegiul de a le regăsi întocmai. Dar așa ceva pretindea încă de la începutul timpurilor moderne dogmatismul metafizic. Nu idealismul care, chiar sub formele lui excesive, nu făcea decît să prescrie o rînduială, ci dogmatismul metafizic, care credea încă în existența unei realități independente de intelect, dar afirma că structura acestei realități este perfect rațională, ca și structura intelectului nostru, un asemenea dogmatism ne poate părea astăzi îngîmfarea omenească însăși. Dar unde sfîrșea el? Sfîrșea, ca și pe plan social, cu negarea a ceea ce proclamase la început: cu doctrina care constată că spiritul nu e în măsură să prindă pe esse, cu alte cuvinte cu pozitivismul! Socialismului de pe planul maselor, privit ca înfrîngere a individualității creatoare din Renaștere, îi corespunde în chip desăvîrșit, pe alt plan, pozitivismul, privit ca înfrîngere a raționalității din epoca dogmatică la care dusese Renașterea.
În socialism și pozitivism, amîndouă deznădăjduite, culminează și se curmă prin urmare tot ce e trufie în umanismul timpurilor moderne. Tot ce e trufie, dar nu și tot ce e umanism. Aceasta tocmai nu înțeleg, sau se prefac că nu înțeleg, cei mai mulți dintre filozofii culturii contemporane. Ei se încăpățînează să lege umanismul de formele orgolioase ale deșteptării conștiinței individuale, așa cum pe plan filozofic leagă idealismul de un anumit absolutism — de parcă n-ai putea tăgădui obiectul absolut fără să afirmi în același timp subiectul absolut. Păcatul umanismului este orgoliul; păcatul idealismului este absolutismul; dar, între cugete dezinteresate, o formă reprobabilă a unei doctrine nu poate întuneca doctrina însăși. Cugetele de azi nu sunt totuși cu desăvîrșire dezinteresate întotdeauna; ele vor să dovedească ceva (în chip cinstit, fără îndoială, căci poți avea și interese cinstite) și atunci nu șovăiesc să arunce discreditul chiar asupra doctrinelor ce nu sunt încă perimate. Cînd, de pildă, ai interesul de a dovedi că realismul Sfîntului Toma poate fi și astăzi întrebuințat de gîndirea filozofică, nu e decît firesc să te grăbești a lichida cu idealismul ce-i stă în cale; iar cînd vrei să reînvii naturalismul lui Aristotel, cu ființele acelea așezate pe caturi, nu e decît tot firesc să te grăbești a sfîrși cu umanismul, care încurcă frumoasele ierarhii prin simpla deznaturalizare a omului.
Nimeni nu vrea să spună, prin aceasta, că ordinea morală a omului de azi, în măsura în care e încă cea umanistă, este ordinea bună. Numai că ar fi mai înțelept, înainte de a ne lepăda de ea, să vedem prin ce anume a păcătuit și dacă nu cumva lepădarea noastră nu trebuie să fie chiar atît de întreagă. Catolicismului, de pildă, ai cărui reprezentanți în ale filozofiei vroiesc astăzi să se lepede în întregime de idealism și umanism, i se poate reaminti că nu de prea multă vreme, în secolul nouăsprezece, anumiți gînditori ruși, în frunte cu Dostoievski, nu erau departe de a se ridica tocmai împotriva lui și de a-l acuza, cu același exclusivism de care dau azi dovadă reprezentanții săi, cum că întrupează spiritul lui Anticrist. În monografia sa asupra romancierului rus, Berdiaev arată cît de pornit era Dostoievski împotriva oricărui eudemonism social, în așa fel încît a putut pune, în legenda Marelui Inchizitor, catolicismul și socialismul laolaltă, drept potrivnice adevăratului creștinism. E de prisos să ni se spună după aceea că Dostoievski nu cunoștea prea bine catolicismul Apusului: nedreptatea rămîne, iar catolicismul nu ar trebui să îngăduie ca, în numele lui, să se facă astăzi aceea ce nu i-a plăcut să îndure ieri. Căci dacă excesele stau bine unui rus, și încă unuia de geniu, ele nu pot folosi în cazul unor simpli gînditori și glosatori catolici care, printr-unii din reprezentanții lor, precum Maritain, nu obișnuiesc întotdeauna să ne îndemne a ține măsura în lupta împotriva celor care li se par a fi profeții vinovatului individualism modern.
Dacă trebuie să ne lepădăm de ceva nu e, prin urmare, de lucruri înseși, de doctrine înseși, ci, și de astă dată, de spiritul în care le-am servit. Cînd de pildă Ortega y Gasset spune, acum: „Europa nu mai crede în norme morale“, „Omul de azi își închipuie că are doar drepturi, nu datorii“, înseamnă aceasta oare că doctrinele noastre, și în special umanismul Renașterii dimpreună cu idealismul de după aceea, ne-au dus la starea de individualism anarhic ce se pare că trăim ori am trăit pînă acum? Nu întru totul. Căci pentru a reveni la norme nu e nevoie de un nou decalog care să ni le impună, ci de un spirit care să ni le deștepte. Iar acel spirit — dacă nu cumva ne înșelăm — se poate foarte bine mișca în cadrele idealismului filozofic și ale umanismului cultural. Ba numai în mijlocul acestora își poate el arăta întreaga măsură, cu condiția bineînțeles să nu fie tulburat în acțiunea sa, ca pînă acum, de orgoliul individualist, căruia i se întovărășește prejudecata naturalistă a lui „a fi ceva în fața puterilor anonime“.
Cu alte cuvinte, e nevoie doar să se stingă veleitățile individuale spre a se deștepta răspunderile individuale. Așa ceva poate face, pe plan de cunoaștere, știința contemporană, cu toate că pînă acum a inspirat de obicei exact atitudinea contrarie; și ea izbutește așa ceva prin faptul că oferă intelectului cea mai sigură ieșire din înfundătura naturalistă: dez-substanțializarea naturii. Cum poate fi însă, acum, deșteptată răspunderea în straturile mai adînci decît cel de cunoaștere, ale spiritului omenesc? Cum poate fi deșteptată ea pe plan moral?
Ordinea politică a veacului al nouăsprezecelea a făcut parcă tot ce i-a stat în puteri spre a compromite o asemenea reabilitare a individului. Ea s-a grăbit să ceară pentru el libertate. Numai că libertatea vroia să spună drepturi. Dacă omul de azi, cum spune Ortega y Gasset, își închipuie că are drepturi, e pentru că într-adevăr ele au fost cerute pentru el. Dar nu dreptul este libertatea, iar înzestrarea pentru libertate ți-o dă mai degrabă — azi lucrul se vede bine — datoria decît dreptul. Atîta vreme cît cere ceva pentru el și nu de la el, liberalismul nu putea deștepta în individ simțul răspunderii și al propriei sale puteri. De aceea individul ordinii politice, pe care noi toți o trăirăm pînă azi, prezenta acest aspect, paradoxal în termeni: era plin de drepturi, fiind totuși lipsit de puteri. Nimic în societatea contemporană nu e mai slab decît un individ cetățenește înzestrat cu toate drepturile. Căci dacă el are drepturi, știe că, în definitiv, n-are răspunderi: masele i-au suprimat orice răspundere, își spune el, iar în oceanul colectivității, chiar dacă s-ar face vinovat de ceva, vina sa reprezintă atît de puțin în fața puterilor care creează istoria, încît ea se pierde. El se închipuie, cu sau fără voia sa, lovit de iresponsabilitate.
Se poate ieși de aci printr-o revoluție politică? Puțin probabil. Se poate ieși însă, și lucrul s-a spus adesea, printr-una spirituală. Dar cum spiritul nu este doctrină ci viață, nu o doctrină mai bună e de căutat, ci un îndemn mai bun în planul vieții. Iar viața e individuată, e în conștiința individuală. Cum i se poate deștepta acesteia răspunderea? Prin drepturi nu; dar prin îndatoriri, prin sentimentul de vină. Trebuie dezvoltat sentimentul de vină individuală. Iată singurul fel în care poate fi făcut rodnic umanismul: nu prin trufia drepturilor, ci prin umilința păcatului. Naturalismul, care făcea conștiința individuală să se simtă nimic în fața cosmosului; obsesia trecutului, „etimologismul“ — dacă e îngăduită expresia aceasta —, care o făcea să se șteargă în istorie; colectivismul rău înțeles, care o anula în fața maselor, toate acestea nu-i sustrag numai drepturile, tăindu-i rădăcinile trufiei, îi șterg și toate păcatele, scutind-o de orice răspunderi. Iar pentru a o redeștepta la luptă, ea trebuie deprinsă cu gîndul că vina ei nu se pierde ci, dimpotrivă, se adună.
E curios ce greu recunosc oamenii că au greșit. În fața juraților, în fața colectivității, în fața propriei noastre conștiințe nu ne trudim mai mult decît într-o privință: să ne dezvinovățim. Uneori recunoaștem că am săvîrșit o faptă. Dar numai că am săvîrșit-o, nu și că astfel am greșit. Dacă totuși ceilalți vor să ne pedepsească, foarte bine. Poate etica lor îi obligă, poate numai legile lor, legi de care sunt siliți să asculte. Dar, în fond, noi nu ne simțim vinovați. Am făptuit, dar n-am greșit. Trebuia s-o facem; nu se putea să n-o facem.
De altfel, toate sau aproape toate doctrinele ne ajută să ne dezvinovățim, să ne înțelegem, să ne justificăm, să ne explicăm. Una din cele mai grosolane exagerări ale timpurilor moderne este de a încerca, sub imboldul iluzionismului științific, dezlegarea fenomenului om. Am văzut că omul este explicat, în loc să explice el lumea. Nici vorbă că există aspecte ale ființei umane, aspecte sufletești, trăsături psihologice, care pot fi și trebuie explicate prin influențe de tot soiul, adică printr-un anumit materialism. Dar explicarea exclusiv materialistă a omului autorizează desolidarizarea sa morală de gestul pe care-l săvîrșește, automatizarea vieții sale sufletești. Așa s-a ajuns la a nu mai avea defel simțămîntul păcatului. Toate sistemele noastre educative învață pe om să se înțeleagă pe sine, să se cunoască, să progreseze — ceea ce e plin de frumusețe; dar nici unul, aproape, nu-l învață să se învinovățească și să se răscumpere ispășind. Iar fără sentiment al păcatului, fără conștiință a vinei individuale, nu există împlinire sufletească. Ba, pe deasupra, suntem lipsiți și de încredere în noi: căci neavînd încredere în capacitatea noastră de a face rău, nu avem nici în capacitatea de a nu face rău. Suntem astfel secați de adevăratele izvoare ale puterii morale.
Nu știm să cerem iertare — adică ispășire a vinei, nu absolvire a ei. Într-o lume în care oamenii ar avea dorința să se răscumpere, lucrurile s-ar înfățișa cu totul altfel decît într-a noastră. Căci noi „progresăm“, dar, vedeți bine, stăm de fapt pe loc. Doctrinele noastre ne fac să progresăm în îndemînare, în specialitate, dar nu pe plan moral. Iar acel sentiment al păcatului, care singur ne-ar putea împuternici, nu este printre virtuțile noastre.
Cît de mult era, de pildă, printre virtuțile platonismului! În Dialogurile sale, Platon revine adesea asupra afirmației că e mai fericit cel care îndură o nedreptate decît — oricîte foloase aparente ar trage din ea — cel care o săvîrșește; că, mai departe, iarăși în ciuda aparențelor, ești mai nefericit dacă nu-ți ispășești greșeala decît dacă ți-o ispășești; și că lucrul cel mai înțelept de făcut, atunci cînd ai greșit, e de a te duce singur la judecător, să te osîndească și ușureze de păcat. Căci la fel cum medicina tămăduiește corpul, justiția, spune filozoful, tămăduiește sufletul. Ispășind o pedeapsă liberezi sufletul de rău. De aceea, dacă ai păcătuit, aleargă acolo unde găsești cea mai grabnică pedeapsă, la fel cum ai alerga la medic — pentru ca răul să nu-ți corupă întreaga ființă.
Bietul Polos, dar mai ales Callicles, sunt indignați să audă asemenea afirmații din gura lui Socrate, în Gorgias. Ce absurditate! exclamă ei. Nu știe toată lumea că tiranii trăiesc bine atîta vreme cît sunt tari, după cum înșelătorii trăiesc bine atîta vreme cît nu sunt dezvăluiți? Iar retorica tocmai de aceea e știință fruntașă, fiindcă servește la a încredința pe ceilalți de dreptatea ta chiar atunci cînd n-o ai.
Destinul nu curmă o viață: abia o începe. Și mîna dreaptă a creștinului schițează acest început, îl schițează cu un gest care seamănă, culege, dăruie, luptă — gest de braț pe jumătate întins, cu mîna deschisă, cu degetele răsfirate.
Și cine ar putea spune că gestul acesta nu înseamnă început și pentru altceva? Degetele se pot aduna, mîna se poate închide, iar fruntea creștinului este oricînd îndeajuns de senină spre a primi semnul crucii. Căci el, care nu sfîrșește niciodată, care nu se desăvîrșește niciodată, trebuie să fie necontenit gata spre a se dărui pe sine prin moarte. Gata prin voință, prin orientare a vieții.
De aceea și îngăduie fața sa de agonic o frunte atît de liniștită. El e singurul care nu va avea niciodată simțămîntul că și-a pierdut timpul. Oricare puternic al pămîntului, oricare învingător al istoriei ar simți, privindu-și viața de la depărtare de un veac, că și-a pierdut-o. Creștinul singur n-ar simți aceasta. Întors pe pămînt, nici atunci n-ar găsi ceva mai bun de făcut.

------------------