Nu știu dacă ați cunoscut vreodată tipul cârcotașului tânăr, pretins specialist în ale scrisului. Este cel care, de fiecare dată când ți se adresează, îți amintește ce și cât a citit el, aproape tot ce se putea în domeniu, pe când tu, nu. El are harul de a ști cu certitudine dacă te încadrezi sau nu în termenul de „literat”, dacă vei face sau nu mulți purici în ale scrisului. I se mai spune „criticul de internet”, pentru că internetul e mediul care-i asigură dezvoltarea.
Criticul acesta se naște de obicei în capitală, el nu poate viețui în provincie, unde modul de viață și limbajul sunt mai simple iar oamenii sunt mai legați între ei. El are nevoie să se piardă într-o masă de anonimi, de care însă se distinge utilizând cu snobism un limbaj greu accesibil. Când ceilalți oameni nu îl pricep, se declară, în plus, mizantrop. Este geniul neînțeles al cetății, marele artist încă nedescoperit și nepublicat. De aici criza lui existențială, frustrarea și ranchiuna.
Prieteni, îndeobște puțini, își face doar din cei care îi gâdilă orgoliul creator, admirându-i inaccesibilatea gândirii. Ceilalți oameni reprezintă „restul” lumii și sunt considerați proști sau cel puțin neinstruiți, altfel i-ar simți și ei genialitatea.
E criticul cel mai rău cu putință deoarece nu acceptă nimic din ceea ce e altfel ca el, din ceea ce nu corespunde modului său de a scrie. Are o morgă gravă, e tipul justițiarului ce-i pune pe toți la zid pentru că textele lor sunt prea facile pentru el. Interesant însă e că nu sare niciodată la gâtul celor „mari”, consacrați deja, pasiunea lui e să se războiască cu amatorii, cu cei (încă) slabi, cu aspiranții. Îi va face praf din câteva fraze, demonstrând fără echivoc că sunt niște nulități care n-au ce căuta în cetatea culturii și îi invită ca nici măcar să nu-i mai ciocănească în poartă.
Textele nu sunt analizate punctual de către critic, așa cum ar fi normal, el nu reproșează îndeobște nimic clar, eventual va da un exemplu – unul singur – despre cât de nefericit se exprimă aspirantul. În rest, va spune că materialele nu corespund pentru că nu respectă rigorile literare ale lui Kafka, Ionesco, Sartre, Kant sau alții. Asta pentru că el nu judecă cu propriul cap ci se folosește de conceptele altora, pe care le preia distorsionat, combinându-le după propria-i trebuință. Drept pentru care va mai da în final, așa cum ar mai da câteva picioare în fund, niște citate din Cioran și Cărtărescu, va mai lansa câteva idei obscure, va introduce câteva neologisme și ghiveciul e gata. Maestrul-bucătar te invită acum să guști din preparatul său model, cu intenția de a-ți da o lecție despre cum se gătește profesionist. E o mâncare otrăvită pe care se așteaptă ca tu să o lauzi. Preparatul e insipid și greu digerabil dar tu ești declarat deja un târâie-brâu în domeniu, așa că nu mai ai competența să deschizi gura pentru a spune ceva.
Interesant de remarcat e că, după ce criticul își va declama părerea despre un text, în felul lui de semidoct, se vor găsi întotdeauna alți câțiva care îi vor întări spusele pe motiv cum că și ei sesizaseră că materialul supus analizei e slab, că autorul nu merită citit ș.a.m.d. Ei sunt trena criticului, admiratorii lui, șacalii tineri, indivizi cu aceeași tendință distructivă izvorâtă din incapacitatea creației.
Cu ochii în monitor, criticul zâmbește subțire, satisfăcut de faptul că e posibil să mai fi eliminat pe cineva din câmpul culturii, aerisind spațiul pentru ca operele sale să iasă mai bine în evidență. Asta pentru că, bineînțeles, și criticul simte chemarea literaturii.
Târziu, în noapte, când oamenii normali acceptă că au creierul obosit și e cazul să se culce, el se va așeza în fața calculatorului și va posta pe internet câteva fraze absurde, grupate sub numele de editorial. Aici va împăna lucruri cât se poate de comune cu germenii filosofiei de cartier, exprimate însă în limbajul său specific, elitist, de „inițiat” în litere. Avantajul principal al textului e că fiecare cititor poate pescui ceea îi place, ceea ce înțelege sau ceea ce crede că înțelege. Vor fi și din cei care îi vor spune verde-n față criticului-scriitor că a mai produs un text steril, bolovănos și plicticos dar alții vor fi extaziați, ca în fața oricărui lucru pe care nu-l pot pricepe și pe care-l consideră, în consecință, superior.
A fost o vreme în istorie când Socrate făcea filozofie în mijlocul orașului și era ascultat nu numai de tinerii aristocrați, știutori de carte, ci și de cizmari, căruțași, tarabagii. Asta pentru că le putea vorbi pe înțelesul lor și nu făcea paradă de teorii și concepte străine culturii largi. Filozofia (știința înțelepciunii) pătrundea astfel în spiritele tuturor, nu doar în ale câtorva inițiați. Simplitatea exprimării nu întina cu nimic profunzimea ideilor. Dar n-o să-i putem pretinde criticului nostru să fie Socrate și să abandoneze stilul ultraprețios care l-a consacrat și în care se învăluie ca într-o platoșă pentru a deveni inaccesibil vulgului. Dacă ar folosi propriile idei, propriile cuvinte, tot poporul ar putea striga atunci, ca într-o celebră poveste a copilăriei: „Dar împăratul e gol!”.
Criticul nostru e mai mult decât gol, e găunos. De aceea materialul acesta nu i se adresează lui, ci celorlalți, cei bălăcăriți de el. Vouă, așadar, vă spun: perseverați prieteni, chiar dacă mai greșiți! Nu vă dați bătuți în fața celor cu pretenții de enciclopediști. Dacă simțiți că aveți chemare, ascultați și alte opinii sau nu ascultați deloc. Timpul oricum vă va cerne. Dacă vă face plăcere să scrieți, dacă simțiți pasiunea, dacă vă „vindecă”, scrieți! Iar celui care vă tot trage de urechi pentru că n-ați citit cât el și vă urlă în timpane că sunteți obscurantiști, învățați să-i spuneți de la obraz că îi cam „miroase gura” și e mai vine să-și vadă de propria-i igienă literară.