Sensul unui anotimp

Sa spui un nume toamnei mai mult decat e numele ei, sa rezulte din sensul acelui cuvant linistea din paduri si albastru limpede si sa il poti pastra in minte pana la primavara ca intr-un dictionar. Nu e nici bucuria primaverii, nici odihna verii sau ascunzisul din iarna. Timpul scurs toamna e mai mai lung decat in rest, viata in sinea ei pare alta.

Nu e o evocare asta, sau un tablou pentru o imagine a naturii, ci o intrebare despre sensul greu de inteles al toamnei. Sensul acestui anotimp : din ce clipa a desfasurarii lumii, inspre ce ?

E un punct al ajungerii in toamna si nu unul al inceputului sau al trecerii, doar ca acest sfarsit nu se refera la o renastere a naturii, cum am crede, ci la o incetare proprie , definitiva pentru sine. Natura toamna moare si nu mai vrea sa renasca. O alta forta, exterioara ei, o reinvie.

Nimic nu e in coacere vara, nimic nu e incheiat, e doar o crestere din samanta spre fruct. Soarele, cerul, pamantul, cresc si ele in instabilitatea pe care o da drumul. Doar toamna cele trei minuni isi gasesc momentul frumusetii.

Nu e cer ca al toamnei, parca acum ar fi fost pictat Voronetul cu albastrul sau adanc.
Nu e soare asa, parca e bolnav si se vindeca, e obosit si se aseaza sa stea. Tristetea zilei senine e mai buna ca o bucurie a unui dans sau a unui raset.

In pamant acum se nasc culorile. Sunt amestecate genial pe dealuri, pe fondul milenar al argilei. Se coc fructe galbene, roscate si maronii si frunze ingenuncheate in culori de verde, de la absurd la negru, ascunzand inca scheletele pomilor. Ierburile sunt parca mai frumoase uscate, fiecare renunta la culoarea verii si se personalizeaza liber in disparitie.

Se culeg viile, ce libertate de lumini, si se scutura livezile. Cum pot fi inventate in carnea fructelor atatea arome. Lumea trebuie sa fie schimbata pentru a ingadui asa o sarbatoare a substantelor, in miezul ei materia se coace toata dupa o regula nestiuta de stiinta.

Trupul omului e acum in caldura soarelui, care nu incalzeste si nu racoreste, ci doar astampara. O permanenta toamna frumoasa e pentru om micul rai pamantesc.
Cat poate fi de dulce privirea soarelui de pe dealuri in dupa-amiezile de toamna. Primavara il iubim pentru pentru ca reda acel echilibru pierdut iarna langa calorifere. E o reparatie. Acum e insa o binecuvantare.

Toamna e anotimpul omului, nu cel din calendar, dupa cucerirea romana, ci undeva mai devreme, dupa cum stiu si sarbatorile populare, din mijlocul lui august pana prin mijlocul lui noiembrie.

Ma tot apropii de o idee pe care o simt doar si iar ma departez, si tot nu pot scrie si intelege de ce e asa toamna. Voi privi din nou in jurul meu la minunile acestui anotimp si poate voi afla mai multe despre imbratisarea dintre natura si pasii ei prin timp.

Oricum, raman la gandul ca toamna a facut Dumnezeu lumea si pe om, cu mere gata coapte si cu iubire.