I


Am simtit intotdeauna ca am nevoie de Dumnezeu. Am avut clipe cand l-am simtit in inima mea si nu l-am putut pastra acolo! De ce nu l-am putut pastra acolo? De ce m-a alungat? As vrea sa aflu…Si fiindca toate clipele acelea au fost nespus de fericite si pline de liniste, de aceea am alergat fara odihna, blestemand si cercetand pretutindenilupta aceasta ma sugruma mereu si mi-e frica ca nu se va ispravi, poate nici dincolo
Speranta nu e decat un sarlatan care ne inseala neincetatde fapt, fericirea nu incepe decat in clipa in care ne pierdem speranta. Gasesc indreptatita credinta celtica ca sufletele celor pe care i-am pierdut sunt inchise in care o fiinta inferioara, un animal, o planta, un lucru neinsemnat, cu adevarat pierdute pentru noi, pana in ziua, care pentru multi nu soseste niciodata, cand ni se intampla sa trecem pe langa un pom, sa intram in stapanirea obiectului care e inchisoarea lor. Atunci ele tresalta, ne cheama, si indata ce le-am recunoscut, farmecul s-a risipit. Eliberate de noi, au invins moartea si se reintorc sa traiasca printre noi. La fel se intampla si cu trecutul nostru. In zadar incercam sa-l evocam, toate straduintele inteligentei noastre nu sunt de nici un folos. El este ascuns in afara de domeniul sau si prea departe de ea, in vreun obiect, material (in senzatia pe care ne-ar putea-o da acest obiect material) pe care nu-l banuim. Depindem de intamplare sa intalnim acest obiect, inainte de a muri, sau sa nu-l mai intalnim
Vine totusi o clipa totdeauna cand spiritul neaga adevarurile pe care aceste maini nu le pot atinge. Vine o clipa cand creatia nu mai e luata in tragic, ci doar in serios. Omul incepe atunci sa spere. Dar nu aceasta e datoria lui. Datoria lui este sa intoarca spatele subterfugiului
Ajungem la suflet prin trup si la trup prin suflet, asta-I toata drama conditiei umane si care face din noi niste fiinte atat de misterioase. Depindem atat de mult unii de altii incat nimic nu-i apartine pe deplin fiecaruia dintre noi, orice bucurie ne este comuna, ca si orice durere. Umanitatea nu-i decat un singur om si se regaseste integral in fiecare dintre noi…


II


Am sa-i ucid sufletul, am sa-i ponegresc memoria cu otrava lenta a uitarii. Am sa-i profanez mormantul dupa ce va pleca din lumea asta, si am sa-i dezhumez osemintele. Am sa i le incinerez, iar cenusa neagra de pacate am s-o risipesc de-a lungul marii…si atunci nu va mai ramanea nimic din el. Are sa i se piarda urma si nimeni nu va sti ce-a fost vreodata intre noi doi. Odata cu el va muri si o parte din mine, si-am sa ma trezesc intr-o buna zi dezumanizata, dezmembrata, schingiuita, injumatatita.. si-am sa fiu usoara ca un fulg, cu sufletul meu inghetat de raceala ta stagnanta. Voi pluti prin univers, iar cand am sa ma intorc, exenuata de povara atator milenii, n-am sa mai fiu ce-am fost odata. Am sa ma complac in durerea-mi proprie si are sa ma doara inexistenta lui…voi incerca sa sa umplu golurile, lipsurile, jumatatea mea incinerata de piromanul din mine…si-ntr-un final am sa realizez ca nemaiavand nimic din el, ma vor durea mai tare…

Ma doare cand sufletul tau mort de povara atator milenii imi suiera in ureche cantece de sirena. Ma doare cand iti infingi coltii in sufletul meu inghetat de vanturile de nord, sperand ca intr-o zi ma voi intoarce in lumea ta luciferica. Pierduta in infinit, voi reveni peste ani, purtata pe aripile unei lacuste. Si atunci, sufletul tau va cere imporare sufletului meu… Si, Doamne, cat de mult te va durea cand fiinta mea terfelita, incatusata intre dorinte si idealuri, lipsita de proportii si armonie, infatisata anapoda, diform si obtuz, va ramane vie. Doar sufletul tau, ratacit printre licori si otrave va picura un stop pe buzele mele. Iar eu, primind otrava ca pe-o impartasanie voi reveni sfasiata printre muritori, desi…Doamne, cumplit ma doare!

III


Iar dragostea mea a primit ce-a meritat: pentru orice dorinta un refuz, pentru orice aspiratie o desimtire, pentru orice sfortare o palma, pentru orice dor de fericire ce ne cuprinde la 16, 17, 18 ani, fagaduinta nimicului… nimicul mascat intr-suta de chipuri! Credinta, glorie, arta, actiune, paradis, cucerire: masti pe fata, orbite fara ochi, guri fara limbi, sarutari fara raspuns…

Taina existentei umane nu consta in a trai, ci in a sti pentru ce traiesti. Fara o notiune precisa a rostului sau pe lume, in vecii vecilor omului n-ar accepta sa traiasca; mai curand si-ar face singur seama decat sa-si duca mai departe existenta pe pamant.
O iubire mare este mai curand un proces de autosugestie… trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. Orice iubire este ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma. Acea iubire, a noastra, inflorea fara seama cum infloresc in luna mai, nimfele lujerilor de crin.

Omul fusese, in vremurile dintai, bestie curata, fiara vegetativa. Apoi se ridicase la umanitate: fabricase instrumentele, puse stapanire pe forta animalalor, a vantului si a focului si desprinse, incetul cu incetul, cugetarea de legaturile de conservare, se luminase si se sublimase in arta. Dar viata lui era inca incarcata de ramasite animale, sub pardesiurile de gentleman si perfectiunile vremii mecanice ramanea in el barbaria; scopurile ultime si comune ale vietii erau aceleasi ale stramosilor: a manca bine, a seduce femeile cele mai frumoase, a porunci celor slabi, a fura cat mai mult de ceilalti.
Bunurile supreme si cu adevarat supraanimalice gandirii prin gandire, ale gandirii pure si dezinteresate, ale contemplatiei si ale creatiei de arta, erau ale putinora si la cei putini reduse adesea la cateva momente. Omenirea era deci la jumatate drum intre fiara si erou, intre Caliban si Ariel, intre bestie si zeu. Trebuia smuls din acea ambiguitate, din acea contaminatie; tot ce era subuman in om ucis, taiat, extirpat pentru a-l face nu om, ci supraom.
Trebuia apropiat de Dumnezeu, prefacut in divinitate adevarata, traind in spirit si prin spirit. Omul este absolut gol: dar, sustinut de instinctul de conservare, care ii interzice sa se dispretuiasca, ajunge sa se infatiseze ca ganditor politic cu o economie de mijloace care atinge geniul.
Si totusi…fiinta umana nu e doar o ceara moale, caruia imprejurarile si influentele exterioare ii imprima o forma necesara.

IV


Timpul s-a scurs in clepsidra de clestar a vesniciei si Sarbatorile de Pasti bateau la usa. Si astazi, cand aceasta lume mirifica a perfectiunii, a irealului si a frumosului mai exista doar in casetele cu amintiri, Pastile ma fac si acum sa vibrez din adancul sufletului si ma apropii de ele cu o sfiala nemasurata. Se stie cum in memoria celor disparuti, celor fara de mormant, unii obisnuiau sa puna pe firul apei tiugi de lumanari aprinse pe care le lasa sa pluteasca in voia curentului, urmarindu-le cu ochii si cu gandul. Raurile pline de luminite, ca o Cale Lactee rasturnata, par un cosmos apropiat si imblanzit, incarcat de dor. Este o impacare nu doar a lumii cu sine,ci a diverselor lumi, o comunicare prin cerurile deschise cu ceea ce numim “dincolo”.
Si ai plecat…poate ca n-ar fi trebuit sa te las sa pleci. Trebuia sa te rog, sa te oblig, sa te implor sa ramai. Dar tu stiai ca n-am putut niciodata sa ma pun stapana pe ceva ce nu-mi apartine.
Mi-am abandonat visele si idealurile, incercand sa ma agat de iluzii, iar dorintele mi le-am refulat pentru tine. Mi-am vandut speranta , si totusi, am plecat intr-o lume sinistra ca sa te caut pe tine…singurul loc unde te-as fi putut gasi. Mi-am vandut lacrimile unor corbi ca sa-ti gaseasca sufletul si sa-l aduca la mine. Au trecut prea multe nopti in care te-am implorat, te-am chemat din umbra unui vis frumos, al meu, ca sa-mi doresc sa te mai intorci vreodata. Si chiar daca o vei face, am sa te alung si am sa pot muri fericita daca-as afla intr-un final ca ochii tai de gheata au putut slobozi o lacrima pentru mine.
Cand te-ai intors, te-am primit cu bratele deschise, cu lumina si dragoste in ochi. Dar pentru tine n-a fost de-ajuns…vroiai probabil totul…ai dat buzna in sufletul si universul meu launtric cu bocancii plini de noroi si ai ravasit totul…ai distrus tot ce aveam mai de pret: trecutul si prezentul meu, ca si cand ai profana mormantul unui faraon sarac. Si tot nu mi-am pierdut rabdarea…as fi putut sa te izgonesc, sa trag obloanele de roua ale scoicii mele, sa-mi iau tot ce a mai ramas din vise, idealuri, sperante si sa ma imbarc pe debarcaderul unui vis pierdut. As fi putut sa fug, sa te las sa te complaci in propriu-ti sadism, sa te vad privind norii stravezii in urma mea, dar n-am vrut sa-ti ofer satisfactia asta….vroiam sa te fac sa suferi, asa cum am suferit eu, si am continuat sa fiu o povara pentru tine.
Te hraneai cu vorbele si visele mele . Si tot n-a fost bine… tu doreai insa mai mult. Pana cand durerea si suferinta mea ajunsa la paroxism, m-a determinat sa te eliberez de lanturile increstate cu safire si diamante ale dragostei mele si sa-ti redau libertatea. Era toamna, si in sufletul meu a venit toamna…ploua, ploua mereu cu lacrimile mele…
Dar ferestrele cerului erau demult ferecate de noapte. Ploua …ploua mereu…si lacrimi amare cadeau triste pe pamant, si noaptea le transforma in frunze moarte. Si tu nu vedeai nimic, si poate ca nici nu-ti pasa. Nu vedeai ca pasarile isi luau zborul din sufletul meu si iti cantau la fereastra cantece sinistre de sirene pierdute in mare. Pacat …nimic nu te mai putea face sa observi ca totusi, inca mai exist.
As fi vrut sa fiu o buturuga plutid alene, senina, pe apele Gangelui. Sa nu mai simt nimic, sa nu-mi mai amintesc nimic. Oare nu poate fi un sens al existentei aceasta intoarcere le miracol, la cristal, de pilda? Sa fii un cristal…sa traiesti si sa imparti lumina cu un alt cristal…
Apoi m-am refugiat in laguna mea albastra, m-am exilat in camera mea cu magnolii. Au urmat nopti in care inveti sa plangi, au urmat nopti in care dezolarea, frustrarea tronau la loc de cinste si ma simteam asemeni unei comete pe o orbita marginala… era o lume tulbure si mohorata, in care umbra inghitea lumina, iar tragicul trecea marginile obisnuitului, o lume locuita de tineri palizi si fara iluzii, de oameni posedati si martirizati, de idei fixe; o lume in care actele erau rare, dar gandurile erau vijelioase; unde nu se distingeau granitele verosimilului de ale imaginarului, ale vietii de ale mortii. Era o alta lume: era lumea mea : obscura si infricosatoare, da, dar care cel putin nu era lumea aceasta, lumea tuturor…si nu aveai dreptul sa-mi ceri sa evadez din ea…
Imi simteam sufletul gol…ma simteam ingrozitor de goala ca un put care pare un abis numai fiindca oglindeste adanca departare a cerului…
Din ura pentru prezent ma inchideam cu putini morti de geniu. Din ura pentru ceea ce exista, ma lasam pe aripile visului. Din ura pentru oameni cantam singuratatea campiilor si tacuta prietenie a plantelor.
Si astfel mi-am imaginat cum va fi moartea…va fi trecerea domoala si idioata a catorva imagini banale, ratacite de intreg; ceva alb, ziduri albite, panze candiale, cerul fara taine si linistea unui balamuc nobil? Sau poate urlete furioase, groaza bestiala , noptile pline de fantasme si de strigate in intunecimile spiritului si odaii?…sau poate stingerea inceata si inconstienta: sa nu mai intelegi, sa nu mai pricepi, sa nu mai stii nimic -niciodata- sa nu intelegi macar ca nu intelegi….
Si sfarsitul….


V

Multora li s-a parut ca viata omului este doar un vis si chiar pe mine ma urmareste aceasta idee. Cand vad limitele in care sunt ingradite fortele active si iscoditoare ale omului, cand vad ca toata eficienta este indreptata spre satisfacerea nevoilor care au alt scop decat prelungirea bietei noastre existente si a trece cu vederea peste anumite puncte ale cercetarii este doar o resemnare visatoare, ca peretii intre care omul sta captiv sunt zugraviti cu imagini colorate si perspective luminoase, toate aceste ma fac sa imi pierd graiul.
Ma retrag in mie insami si gasesc o lume, mai mult ca o presimtire si o dorinta obscura decat o revelatie si o forta vie. Si atunci, toate gandurile mele se invalmasesc si surad visator mai departe.
Am plans pana cand vicleniile oceanului tau m-au subjugat si m-au convins sa
nu ma dau batuta. Mi-am urmat drumul cenusii si m-am intors la tine. Ti-am iertat toate marsaviile si te-am privit ca pe-un om nou, curatit de pacate, inocent si sublim, asa cum mi-am inchipui totdeauna c-ai fi putut sa fii.
Pluteam intr-un vis taumaturgic ametitor si, totusi, realizam inutilitatea existentei, mahnirea trecutului care nu se va mai intoarce, folosul raului, tristetea visurilor intrerupte, iluziile sfasiate, deznadejdea care coboara si cioparteste sufletul, cand ai ocolit de jur imprejur viata, insula ingusta si abia luminata de nemarginita genuna a nimicului.
Mintea mea, maniaca de vastitate cauta concepte universale, ca singura hrana ce ar fi putut in sfartit sa-i potoleasca foamea. Simteam, vedeam, atingeam, cu tot sufletul acea divina unitate si zaream dusmana confuzie a diversului curgand spre originea unica a unui singur izvor, a unui singur moment si inlantuindu-se in viitor spre unica gura a unei nirvane panteiste.
Sa reinvii din nou ca pasarea Phoenix e desigur o problema extraordinara. Dar, oricate mizerii ar fi sa ti se intample, oricate dezastrea ar fi sa ti se intample, esti dator sa pastrezi scanteia care mai arde in tine, si s-o atati, si s-o faci flacara.
Si de aceea m-am intors la el. I-am oferit o a doua sansa, ca dovada a dragostei mele. Si nu regret nimic…in adancul sufletului meu, chiar credeam ca esti un altfel de om, ca eu sunt cea vinovata , fiindca mi-am format o parere gresita despre tine.

VI

Am hotarat ca viata este guvernata de o lege omniprezenta si imposibil de elucidat, legea pescariei universale, care spune ca daca gauresti fundul unui pahar de plastic, ai toate sansele ca lichidul sa ti se verse pe haine. Invers: daca ai o gaura in talpa pantofului, apa de pe caldaram, sfidand legile fizicii, urca in pantof.
Astfel am suferit pentru ca m-am amagit singura…te-am revazut intr-un final si in mintea mea se petrecea acel fenomen obisnuit, cand chipul cuiva drag, pe care nu l-ai vazut de multa vreme, intai te impresioneaza prin schimbarile pe care le-a suferit in perioada despartirii, iar apoi, incetul cu incetul, redevine asa cum a fost el, cu mult timp in urma, schimbarile se sterg, iar in fata ochilor sufletului nu mai apare decat expresia spirituala, exclusiva a acelei fiinte unice…
Hotarari de necrezut si viziuni de apocalipsa imi treceau atunci prin suflet, iar cea mai mare izgonea, incet incet, din cuib, pe cea mai mica cu un paroxism crescand de manie. Ai trecut prin sufletul meu ca o adiere de primavara, ca un parfum ametitor de trandafiri, ca o melodie veche de dragoste pe care, desi n-o recunosteam, o imploram, o strigam, ca un pescarus argintiu ce zbura in infinitul albastru, ca lacrima de pe fata unui copil si ai ramas acolo pentru eternitate… te caut acum prin amintiri, si iti soptesc numele….sunetele se imprastie reci si triste in infinit. Te caut in mine, te caut in jurul meu…nu mai existi. Eu? Eu sunt o frunza-n vant, sau poate urmele pasilor singuratici e nisipul fierbinte al unui tarm pustiu, sau poate o lacrima, sau poate un vis trist de iubire, am fost o stea ce stralucea doar pentru tine…as fi vrut sa-ti daruiesc intr-o seara luna de pe cer… dar era prea sus. As fi vrut sa-ti aduc in dar o stea… insa era prea departe. Si ce altceva as fi putut sa-ti ofer decat doi ochi frumosi si un zambet cald, ca sa-ti calauzeasca pasii de zi cu zi.
Sunt in unele clipe o biata sentimentala care se induioseaza in noaptea solitara cand aude dupa obloanele inchise un simplu ritm de vals vienez sfasiat de un pian; un copil care tremura de emotie fixand un biet cer senin, culoarea negurii, fara mangaierea unui nor negru sau alb…o oropsita care se poate simti plin de iubire pentru un batran necunoscut, un prieten mort, o florae rupta…
…toate aceste discursuri sa nu fie altceva decat mangaieri postume dupa marele faliment? Sau ca un Adam netrebnic, izgonit, inainte de a iesi pe poarta, mai trag pe nas mirosul si gustul fructelor pe care nu le-am putut musca?
…sunt ca cea atarnata intre cer si pamant, prea greoaie, pentru a se ridica la stele si prea eterica ca sa se tarasca in tarana…voi canta in moarte fericirea luminii depline sau linistea eternului nimic.

VII


Atfel ca iubirea ideala nu exista. Exista doar suferinta. Iubirea nu exista, ci doar iluzia ei, pe care eu mi-am imaginat-o ca pe-o caracatita de sticla, foarte fina, care intra in suflet, dar care nu mai poate iesi doar spargandu-se, iar cioburile taie sufletul si ramane in el, ca sa-l raneasca in continuare. Dragostea este de fapt un joc, in care noi facem regulile si tot noi le incalcam; ne jucam crezand ca va tine vesnic, dar cand ne plictisim, abandonam jocul, nepasandu-ne de partenerii de joc care au respectat regulile jocului nostru.
Suntem in aceeasi masura invingatori si invinsi, si ne simtim ca si cand, dupa plecarea trenului suntem singura persoana care a ramas pe peron.
Si mi-e dor…de primaverile din copilarie, de gandurile mele inocente, de diminetile pline de soare si sperante. Un dor ce-mi inlantuie picioarele, si mainile si intreaga fiinta. Traiam visand. Am trait mereu cu teama ca voi muri singura, intr-un coltisor de lume, ca lupul lui DeVigny.
Acum privesc in mine cu ochi goi si reci si ma-nfior. Imi vad inima neagra, carbonizata, ciuruita de pietre, asemeni unui svaiter. Simt vanturile de nord, batand prin mine, care siberiale si reci, imi vor aminti de taramurile gheturilor vesnice. Si daca vreodata vei reveni, caldura mainilor tale, tinandu-mi mainile reci, intemnitate, va topi gheata din sufletul meu, care condensata si moarta se va reincarna in lacrimi si fluvii sarate. Vor curge mereu, brazdandu-mi corpul firav si extenuat de povara atator milenii, si se vor varsa in marea durerii mele de a fi mort, si totusi viu. Iar daca vreodata fiinta mea, narcotizata de vise si utopii sa va contopi cu lutul tanar al vechilor lespezi, atunci, ma voi pierde ca o picatura de apa, ca o lacrima intr-un ocean plin de alge marine si pesti. Si-atunci tarana, umplandu-mi golurile, va face din mine un om intreg…si-am sa fiu pe deplin multumita.
Mi-as fi dorit sa pot sa zbor, sa imprumut un gram de lumina de la soare, doar atat cat sa-mi privesc sufletul si sa sper ca totul va fi bine. As fi vrut sa fiu o stea, sa-mi construiesc propriul cavou si sa mor acoperita de flori de melancolie.
Din experienta asta a rezultat ca nu pot trai in lumea asta deoarece lumea mea interioara si-a intins radacinile prea puternic si atotcuprinzator. Cum incerc sa iau o gura de aer din lumea reala, simt cum radacinile fiintei mele ascunse si adevarate ma strang si ma inlantuie, nelasandu-ma sa fac nici o miscare. Credeam ca nu pot smulge din radacini trecutul ca sa fiu fericita in prezent…si totusi, am putut. Trecutul si prezentul erau una in mintea mea. Si ce-i mai interesant este ca trecutul, prezentul si viitorul erau una. Un bazalt la care am ajuns strabatand singuratatea. Si daca ti-as cere sa impartim singuratatea in doua…ai face-o? Imi iau eu jumatatea mea…iar tu jumatatea care ti se cuvine…
Nefiind chair pe firea mea m-am trezit intr-o zi o introvertita prea de timpuriu, cand impulsurile imi cereau sa actionez, iar visul nu-mi era deloc strain. M-am aruncat in el pana la autoflagelare si distrugere, nefrizand insa teribilismele de astazi … ah, teribilismele! Perioada aceea – jumatate-calau, jumatate-victima – este cea ce-mi va conferi sensibilitatea, delicatetea de mai tarziu…

VIII

As mai avea multe de scris…amintirile ma napadesc continuu.

In rest…totul e bine si frumos…

IX

Cand soarele fu alb ca luna pe cerul care parea mai vast si mai negru si pamantul se zbarci ca un fruct uitat, oamenii se ascunsera in caverne si in catacombe mai aproape de mortii lor si se stransera laolalta asemenea turmelor la apropierea iernii. Primavara veni din nou, dar fara flori; corbii, obositi de truda milenara nu mai fura decat oase albe intinse la odihna pe campurile pustii; orasele de piatra, de marmura si de fier se ruinasera incetul cu incetul in uitarea negurilor trecute.


X

Este iarna si vantul adie aspru si trist. Gandurile imi par inghetate, iar zapada cade, ca in basmele copilariei, soptindu-mi, parca, povesti din copilaria demult uitata…pentru o clipa, am avut impresia ca esti atat de aproape de inima mea. Dar m-am inselat
Vantul imi confirma singuratatea, iar fulgii de zapada ma contrazic, amintindu-mi de bucuria ce mi-o aduceau basmele copilariei; ma conving ca ii placi la fel ca mine si ca sunt si prietenii tai.
Daca am fi putut comunica, lumea ar fi fost ma mica si mai blanda.

Ce bine-i cand deschizi ochii revazandu-te cu propria-ti cenusa! Ce bine!

Zapezi imbelsugate, clinchete pierdute de clopotei, franturi de colinde impletite-n fuiorul ninsorilor-toate se intorc la noi din strafundurile copilariei, de indata ce iarna incepe sa miroasa a Craciun.
Cerul s-a luminat si un ger ascutit a inceput sa impietreasca tot ce era prin prajma. Dinspre padure, prin aerul inghetat se auzea incet vuietul molcom al copacilor ingreunati de omat. Din cand in cand, cate o creanga scartaia, si atunci, de prin ascunzatori, pasarile speriate tasneau si imprastiau in valuri largi zapada


XI

In loc de epilog:

De ce mi-e teama, noapte, de mine
Cand ma caut cu picioare desculte pe vant
De parca sunt si nu sunt,
Si cine mi-a impovarat gandul cu atatea lumine?

Si cine mi-a adus aceste seminte de intuneric
Si-aceste lacrimi de mangaieri,
Si cine m-a incuiat in vidul zilei de ieri,
Cu lacrimile-ngropate-n pamant luciferic?
( Inceput)