Lupul singuratic

Iubita printre arbori nu se ivește.
Jos, într-o rîpă umbroasă ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.
Nimeni nu trece și nimic nu se-ntîmplă.
De altfel, niciodată nu se-ntîmplă nimic.
Numai pe tîmplă
aceeași șuviță-și sporește argintul din spic.
De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.
Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
uneori mi se-așează pe umărul drept.
Dacă pămîntul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste fața lunii, agale,
ca o floare roșie, fără miros.
Nimeni nu trece.Precum nimeni nu știe
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal și cîmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.
Iubita dintre oameni nu mă vestește.
Jos, într-o rîpă de umbră, ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.
De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.
Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
Sînt tot eu, așezat pe umăru-mi drept.

1942


Dacă am putea înlocui termenii de „critică literară” prin cei de „arheologie poetică”, iar „interpretările” prin „săpături reflexive”, atunci criticul – arheolog care ar intenta reconstituirea sub-stratului semantic al acestei poezii, ar descoperi, nu fără surprindere, trei straturi filosofice într-o continuitate organică.
Primele douăsprezece versuri recrează ceea ce am putea numi replica modernă a modelului antic al profetului. În culturile păgîne orientale alesul este cel care transcende realul. El duce o viață exemplară,departe de lume, îm peșteri, ca unică mediere între sacru și profan.
Aplecați peste versurile lui Augustin Doinaș vom putea regăsi cîteva din aceste elemente de profil poetic al clarvăzătorului.
Locul pustniciei nu este peștera, dar searbăd și rece poate fi de asemenea:

Jos, într-o rîpă umbroasă ca-ntr-un ungher,

Izolarea, chiar imobilismul ce sugerează „ungher” se accentuează în versul pereche:

bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.

pentru a atinge maxima intensificare în:

Nimeni nu trece și nimic nu se-ntîmplă.

Supoziția unei condiții ascetice, de puritate desăvîrșită a celui aflat în rîpă, e aburită de ambiguitatea primului vers:

Iubita printre arbori nu se ivește.

Nu se ivește pentru că nu există nici o iubită, nici o legătură lumească și atunci nota de exemplaritate e dată tocmai de numirea elementului feminin ca absență:

De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.

Să revenim, însă, la un alt element, în încercarea de a re-face modelul propus. Dispoziția meditativă proprie alesului ce-o regăsim în „Stau dumnezeiește” spune mai mult decît simpla ei transcripție semantică: încremenire sacră. Deși sugerează mai degrabă o statuetă a Budhei, același „stau dumnezeiește” mai trimite cu gîndul, de data asta în cultura românească, la „Cumințenia pămîntului” a lui Brâncuși.

Mergînd mai departe pe firul filosofic al versurilor ni se relevă componenta esențială a profetului – harul previziunii, ca povară de luciditate:


Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
uneori mi se-așează pe umărul drept.

Ceea ce am numit al doilea strat filosofic al poeziei este cuprins în doar patru versuri:

Nimeni nu trece.Precum nimeni nu știe
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal și cîmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.

Avem, firește în acestă imagine poetică, din nou perspectiva antică asupra lumii: cea platoniciană.

Stratul următor, în ciuda unei izbitoare analogii cu primul, este doar aparent o reluare. Mai restrîns ca întindere, numai opt versuri, alternează nu întîmplător vesurile de vădită ambiguitate ale primului strat.
Astfel dacă existența iubitei e îndoielnică în cazul pustnicului-profet, de data asta ea capătă o mai mare concretețe:

Iubita dintre oameni nu mă vestește.

Semnul așteptat trădează o legătură cu lumea de care cel uitat se înstrăinează prin moarte spirituală:

De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.

Recunoaștem în acest ultim strat filosofic al poeziei condiția umană de alienare existențială, scoaterea din ordinea lumească a celui care a intentat demersul cognitiv al lucrurilor.

Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
Sînt tot eu, așezat pe umăru-mi drept.

Suprema luciditate – luciditate nu e încă înțelepciune – sugerată de „sînt tot eu” constituie aici o premisă dat și efect al însingurării omului modern simbolizată încă din titlu.

Și pentru că vorbeam la început de o continuitate organică între ceea ce am numit straturile filosofice ale poeziei, se cuvine a nota că există un caz în care întîlnim reunite cele trei situații. Atunci cînd condiția de profet nu o exclude pe cea de filosof și viceversa, iar alienarea le presupune pe amîndouă. E vorba de poet. Adică, poetul-profet, poetul-filosof, poetul-înstrăinat și tocmai datorită celor trei stări, poetul-lup singuratic.

Cele patru versuri așezate în centrul poeziei, ca miez și de asemenea ca strat de profunzime, aliniază simetric versurile dinainte cît și pe cele următoare în două grupe de cîte douăsorezece. Iată cele patru versuri:

Dacă pămîntul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste fața lunii, agale,
ca o floare roșie, fără miros.

Separarea celor două jumătăți poetice are loc, de fapt, între primul și al doilea strat filosofic poate tocmai spre a justifica alterarea lor. Actul de conștiință ce reclamă izolarea poetului motivează impuritatea primelor două modele. Pentru că însuși actul de conștiință infirmă calitatea esențială ce definește deopotrivă profet și filosof:
trangrediența. Astfel, cheia poeziei se află nu atît în cele patru versuri citate anterior cît mai ales în concentratul lor din „Nimeni nu trece”. Locul său în poeziei nu respectă logica vreunuia din modelele amintite, ci pe aceea a unui alt model creat prin sinteza celor trei; e vorba de logica proprie „Lupului singuratic”.

Dincolo de izolarea relevată de sensul literal, „Nimeni nu trece” sugerează chiar pertinent imposibilitatea transcendenței umanului. În cazul primului strat filosofic această imposibilitate e augmentată de
„nimic nu se-ntîmplă” și reiterată în „De altfel niciodată nu se-ntîmplă nimic”. Astfel , modelul clarvăzătorului apare oarecum alterat tocmai de ideea zădărniciei efortului vizavi de efemeritatea biologicului

Numai pe tîmplă
aceeași șuviță-și sporește argintul din spic.

Cel de al doilea strat, de filiație platoniciană, se dezice cu primul vers: „Nimeni nu trece”. Ori, tocmai pe ideea trecerii, a peregrinării lumii ideilor adevărate în întruchiparea purtătorilor de vase prin care soarele se proiectează în umbre, e fundat mitul Peșterii la Platon.Nici de data asta versul nu trebuie citit literal. Nici filosoful, cum de altfel nici profetul, nu poate transcende realul. Am putea, firește depista aici urme de agnosticism. În realitate trangrediența, de a cărei imposibilitate se lamentează poetul-lup singuratic, nu este cea a intelectului. Pentru că spiritul înregistrează cu înfiorare „sufletul s-a cutremurat” lipsa unei virtuți eterice a inimii. Ea nu poate fi „ca o floare roșie, fără miros”.

Marele adevăr al vieții sau poate al morții e astfel surprins într-un moment de supremă luciditate de către cel care, însingurat ca o fiară hulită, se retrage în sine. Categorică și pustiitoare această considerație a condiției umane: „Nimeni nu trece”.


©Elena Malec, București, nov. 1978