Preambul - descrierea perioadei războiului rece și al ultimului deceniu al secolului trecut: competiția S.U.A. versus Uniunea Sovietică este văzută adesea drept o dihotomie ideologică. Acest aspect constituia mai degrabă fundamentul războiului mediatic și informațional dintre cele două mari puteri, care caracteriza tendința de omogenizare prin internaționalismul marxist-leninist (sub deviza: "Proletari din toate țările uniți-vă") și trebuia întrucâtva să motiveze "justețea" ocupației sovietice (eliberarea de spoliatorii capitaliști) și "purificarea" socială (genocidul pe criterii sociale). Falsitatea ideologiei egalitarismului pur s-a demonstrat prin abandonarea bruscă și fără drept de apel a acestui model politic, economic și social în aproape cvasitotalitatea țărilor europene sovietizate, precum și în țările fostei Uniuni Sovietice. Desigur, ambiția de leadership ideologic este de necontestat pentru defuncta U.R.S.S., dar nu pot fi neglijate tendințele de delimitare față de politica ex-U.R.S.S. atât a actorilor statali precum China, ex-Yugoslavia, Albania, România, a statelor "simpatizante" din Africa islamică și neagră (Libia, Zimbabwe, Somalia, etc.) sau din Asia de Sud-Est (Vietnam), dar și a actorilor nestatali, precum Organizația pentru Eliberarea Palestinei, ori guerilele extremei stângi sud-americane sau terorismul roșu din statele Europei occidentale. A existat în lumea "roșie" și un leadership caricatural, excentric și de paradă tolerată al Cubei (ca țară exportatoare de "revoluții" pe continentul sud-american și în Africa: Angola și provincia Shaba din R.D. Congo, ex-Zair), un leadership real, dar latent al Chinei și chiar o autoritate de mediere diplomatică (caracterizată de către unii drept excentricitate diplomatică, ori chiar drept bandwagoning pe linia politicii din timpul războiului mondial 1939-1945, dar în fapt caracterizabilă drept capacitate de intermediere a mesajului politic) a României ceaușiste în special în Orientul Apropiat și Mijlociu și Africa islamică (relații atât cu Israelul, cât și cu Libia, Siria, Irak, Iordania, Liban, Organizația pentru Eliberarea Palestinei, etc.) și Africa neagră.
Schimbările revoluționare din Rusia țaristă a anului 1917 au condus în final la o nouă ordine socială totalitară (prin vendetă socială) și la o nouă "naționalitate ideologizantă și de omogenizare": cea sovietică, care a permis restructurarea birocratică și partinică a societății sovietice din perioada interbelică, la industrializare rapidă și la consolidarea statului în condiții de prevalență a proprietății publice. Planificarea și centralismul economic deveniseră pârghii ideologice. Erau organizate alegeri de fațadă, controlate de partid, exista o activitate parlamentară formală subordonată disciplinei de partid și organizații sindicale și cetățenești intens controlate de stat. Prin mijloacele mass-media, partidul unic inoculase cetățenilor responsabilitatea asumării comunismului în formele cele mai complexe și mai profunde, în însăși intimitatea vieții private. Partidul oferea avantaje sociale și materiale fidelilor săi (prioritate la apartamente, autoturisme, etc.), beneficiind în principal din exploatarea economică a resurselor agricole și al sclavajului populației rurale, precum și de exploatarea muncii industriale, dar într-o altă dimensiune față de realitatea rurală. Cetățenii erau astfel “vaccinați anti–libertate”, devenind incapabili să reacționeze în afara unui sistem paternalist și să gândeasca individual chiar în probleme de ordin personal. Uniunea Sovietică devenise treptat un imens lagăr de concentrare și alienare pentru milioane și zeci de milioane de oameni, de o manieră excesivă în special în spațiul siberian, oameni a căror unică vină era fie apartenența "ostilă și subversivă" la altă naționalitate decât cea rusă, fie deținerea cândva în familie de proprietăți sau mijloace de producție. În istoria Uniunii Sovietice se pot distinge mai multe etape: momentul revoluționar și postrevoluționar al înfrângerii rușilor albi și intervenționiștilor străini, crearea Uniunii Sovietice și restructurarea administrativă a noii entități statale leninist-staliniste, perioada deceniului al doilea, represiunea din anii '30, perioada războiului cu susținere materială (echipament și tehnică militară, alimente, etc) americană, ocuparea militară, schimbarea ordinii sociale și spolierea centrului și estului Europei cu preluarea tehnologiei germane de realizare a bombei atomice și a planurilor de realizare de rachete destinate cuceririi spațiului cosmic (perioadă de maximă prosperitate a hegemonului sovietic, în special a Rusiei europene), perioada anilor 1970–1980 de competiție economică, militară și confruntare "ideologică" cu Occidentul european, S.U.A. și Japonia asociată însă conștientizării necesității reglementării situației arsenalului nuclear, perioada declinului economic și al pierderii controlului etatic asupra cetățeanului soldate în final cu decesul sistemului.
Ordinea postbelică de tip bipolar de "inspirație" americană a fost simultan o epocă de testare a capacităților nucleare și de reconsiderare a strategiilor ofensive și defensive centrate pe deținerea armamentului de distrugere în masă, o epocă de status-quo relativ în relațiile internaționale de după decolonizare și o epocă a supremației tehnologice, economice și informaționale incontestabile a Statelor Unite. Așa cum estul și centrul european fuseseră sovietizate și curățate de elementele sociale indezirabile, politica americană a fost una de export a democrației, a instituțiiilor democratice și a economiei de piață (în urma succesului repurtat în convertirea Japoniei și a fostei R.F.G. în aliați mai mult sau mai puțin fideli). Pax americana s-a bazat în principal pe decolonizare, democratizare și pe stingerea conflictelor potențiale prin intervenție directă sau interpusă și interpretată drept o intervenție "umanitară" (de regulă, franceză în Africa și Surinam).
Ambițiile supradimensionate franceze au născut totodată resentimente și de partea americană (fiind interpretate ca sentimente antiamericane), dar și în lumea africană. Din cele 56 de crize din secolul al XX-lea analizate de Jean-Louis Dufour (fără pretenție de exhaustivitate), Franța intervine prin Legiunea sa Străină în cel puțin 14 (în Tunisia în 1956 și 1980, în Gabon în 1964 și 1990, în Mauritania împotriva Frontului Polisario în 1977, de asemenea în Republica Centrafricană, R.D. Congo / Zair, Ciad, Surinam, Rwanda) cu mandat autoasumat din motive umanitare, fără a fi amintite desigur intervențiile anticoloniale din Algeria, Coreea, Vietnam, etc. Desigur însă că intervenționismul francez are susținere practică în menținerea bazelor militare ale acestei țări în diverse țări din Africa, Oceanul Indian și America de Sud și implicarea economică masivă a companiilor franceze în fostele colonii ale acestei țări, implicare bazată pe protecția și favoritismul de care companiile metropolitane se bucură prin mijloace oculte. De regulă, intervențiile "umanitare" (în fapt utilitarianiste) bazate pe profesionalizarea mercenariatului nu urmăreau aplanarea conflictelor pe considerente etice, ci conservarea intereselor private franceze și protejarea exclusivă a cetățenilor francezi sau europeni rezidenți în respectivele țări.
Dacă Franța a beneficiat de un mandat tacit de intervenție africană, S.U.A. a căutat menținerea status-quo-ului pe tărâm islamic, implicându-se în intervenții de descurajare împotriva Libiei pro-sovietice, a Irakului de tentă naționalistă (considerat de către unii național-socialistă) și de minimizare a influenței Iranului, având ca scop pragmatic controlul asupra zonelor bogate în resurse energetice (petroliere și gaze naturale) și împiedicarea unificării zonale arabe (tip R.A.U., etc.).
Uniunea Sovietică și ulterior Rusia s-au preocupat de menținerea propriei influențe în Europa centrală și de est și respectiv în spațiul ex-sovietic (Georgia lui Zviad Gamsahurdia și ulterior Șevardnadze, conflictul armeano - azer, Moldova în spațiul transnistrean și găgăuz, fosta Prusie Orientală – actuala Regiune Kaliningrad, Cecenia lui Djohar Dudaev, Ingușeția și Daghestan, Crimeea și stoparea/împiedicarea repatrierii tătarilor crimeeni, controlul Extremului Orient rus).
Construcția Uniunii Europene a fost în schimb preocupată de extinderea estică și eventual sudică (fostele țări comuniste central și est europene și litoralul mediteranean: Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Cipru, Turcia, eventual Armenia și Georgia), în scopul lărgirii piețelor și asigurării unui ritm de creștere de tendință uniformă. Omogenizarea politică pe care o cunoaște U.E. tinde să devină în simultan o omogenizare economică, culturală, eventual lingvistică. Opoziția față de avansul rapid a unei construcții europene dă naștere în noile țări candidate clivajului eurosceptici – adepții integrării (adepții TINA – there is no alternative), iar sprijinul american nu este îndreptat neapărat spre adepții TINA (așa cum se vede din realitatea politică a Poloniei, țară contrapusă Germaniei și Rusiei și refractară unei ordini europene aflate sub hegemonia franco-Germaniei).
China începe treptat să abandoneze în special după mai 1999 (bombardamentul ambasadei chineze din Belgrad) statutul de putere regională și începe să-și asume un rol mai activ internațional (legat și de profesionalizarea armatei, tehnologizarea excesivă, debutul aventurii cosmice – canalizarea cercetărilor pe domeniul spațial).
Japonia acceptă să participe la forța internațională aliată de menținere a păcii în Irak și tatonează la rândul aventura cosmică, în timp ce India (deși preocupată de programul său nuclear și programul spațial al sateliților militari și comerciali) rămâne deocamdată încă la stadiul de putere latentă și precaută.

Realitatea noului început de mileniu: lumea tinde să redevină aparent multipolară, cu actori statali de importanță regională și cu un hegemon mondial, S.U.A., care a descoperit în terorismul internațional islamic fără formă și chip adversarul bipolar care-i lipsea și implicit un motiv de intervenție în spațiul islamic (asiatic și nord-african). Protecția împotriva unui potențial atac devine mai nuanțată și mai complexă: astfel, S.U.A. ia în calcul atât posibilitatea unui atac nuclear din partea unor țări precum Coreea de Nord sau Iran, dar și posibilitatea unor atentate cu arme chimice sau biologice, ori , așa cum s-a văzut, cu avioane civile pline de combustibil și transformate în arme distructive după modelul japonez al luptătorilor kamikaze din timpul celui de-al doilea război mondial. Protecția teritoriului (definit prin conceptul de securitate națională), a apelor teritoriale și rutelor comerciale, precum și accesul la resurse naturale vitale sunt obiective țintă ale politicii externe americane, precum și susținerea de state-pivot aliate care să permită echilibrarea balanței de forțe și evitarea ascensiunii rapide a unui stat ostil sau a unei coaliții de forțe ostile.
În acest scop, S.U.A. a edificat, alături de un sistem defensiv de protecție (national missile defense) și o forță de intervenție rapidă și decisivă (..."but America's strenght and leadership capacities should not be dissipated in marginal situations nor in circumstances where others can do the job.")
Deși sunt considerate țările cu cel mai mare potențial de contrapondere, Rusia și China cunosc o tranziție complexă. În actuala situație, Rusiei nu i se acceptă dreptul de veto politic, dar tendința de democratizare internă din această țară este sprijinită intens de autoritățile americane. Dintr-un anumit punct de vedere, Rusia poate fi privită drept potențial aliat al americanilor în anumite situații. De asemenea, în spațiul ex-sovietic S.U.A. imaginează mutări de șah mat destinate controlului resurselor strategice – respectiv a rețelelor de distribuție petroliere și de gaze naturale din Marea Caspică spre U.E. privită ca un fel de containment economic al Europei Occidentale (Georgia fostului ministru de externe ex-sovietic Eduard Șevardnadze substituit prin mișcări de masă de Mihail Saakașvili) și de neutralizare a tentațiilor comuniste ori totalitare (Serbia și Muntenegru, Modova/Transnistria, Belarus, Ucraina, etc.). China se află în expansiune economică, dar Taiwanul opus ideologic adăpostește baze americane care temperează situația. Extinderea spațiului democratic văzută drept o cruciadă non-utopică pentru democrație (Europa centrală și de est și state asiatice precum Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și Filipine) și transformarea modelului democratic în exemplu mondial sunt opțiunile considerate pozitive ale politicii externe americane, derivate din prisma realismului politic și din considerente morale bazate pe o societate liberă și pe economie de piață prin pași "prudenți și răbdători": prin evidențierea mediatică a justeței cauzei și de asemenea cu acordarea de sprijin moral, diplomatic sau tehnic pentru aliații state-pivot. Așa cum indica în anul 2000 analistul Yong Deng, din Departamentul de Științe Politice a Academiei Navale a Statelor Unite, opiniile variază între a considera hegemonia S.U.A. drept unipolară, stabilizatoare și generatoare de pace relativă și tendința de a considera opuse dominației mondiale multiplii poli slabi (Europa, China, Rusia și Japonia) care să contrabalanseze supremația nord-americană . Totuși, există opinii care consideră că cel puțin Europa, Japonia și S.U.A. împărtășesc aceleași idealuri de grup, aceeași mentalitate democratică (astfel încât diferențele dintre ele sunt de metode de acțiune și nu de principii).
John J. Mearsheimer în comentarii conexe la The Tragedy of Great Power Politics , arată că multipolaritatea actuală nu este apriori sursă de instabilitate și orice exemplu istoric este contrazis tot de istorie. Există o ciclicitate a păcii și războiului pe continentul european în condiții de multipolaritate (pace între 1815 – 1853 și 1871 – 1914), iar sursa războiului o constituie o putere cu tendință de dominare a tuturor rivalilor. Iar potențialul hegemon reprezintă mai mult decât o putere militară, dar și un potențial de control al celorlaltor puteri din regiune. Mearsheimer consideră totuși că Europa are tendință de regresiune și datorită exacerbării naționalismului, iar referitor la China (criticând insistent angajamentul constructiv față de China) afirmă că pașii pe care această țară îi are încă de parcurs în democratizarea vieții publice sunt încă extrem de importanți, iar consolidarea economică ar putea sluji consolidării potențialului ei militar și deci a dominării totale a spațiului asiatic. Analistul John Mearsheimer consideră că o încetinire a dezvoltării economice a Chinei slujește intereselor fundamentale ale S.U.A. .
Este demonstrat faptul că PR of China a parcurs pașii de la o forță militară copleșitoare numeric, la o forță militară profesionalizată și bine înzestrată tehnologic. Alți analiști americani, precum Gerald Segal apreciază că Republica Populară Chineză este "a mediocre, second-rate power and should be treated as such" , iar într-o oarecare măsură a "theatrical power".
Alți autori citați și de Yong Deng, în special din zona Asiei (China, India, Pakistan, Malayesia), consideră false teoriile "păcii democratice" și "TINA" (there is no alternative...to the liberalism and western democracy), care conduc la ..."războaie democratice" precum cel din Irak și consideră că echitatea și egalitatea structurată și instituționalizată inter-state, precum și pacea sunt ele însele în sine "ideologii" și forme de putere pozitivă opuse tendinței de hegemonie mondială (iar din anumite puncte de vedere, paradigma civilizațională a lui Huntington explică incapacitatea de adoptare și grefare a democrației de import în țări precum China sau Malayesia). Dintr-o anumită perspectivă, preocuparea exagerată pentru securitatea proprie (self-help-ul) în disonanță și opoziție cu cooperarea internațională și ca un mod statal individualist de a percepe potențialitatea amenințărilor viitoare conduce la secretizarea cercetărilor nucleare (cum s-a întâmplat spre exemplu cu programul indian Pokhran II), fapt ce nu este în măsură să inducă detensionare regională. Yong Deng insistă asupra suspiciunii unor analiști chinezi pe care îi și citează (See Huangpu Pingli, Fang Ning, Wang Xiaodong, Song Qiang) că America, departe de a se manifesta ca o putere pacificatoare și liberală, tinde să-și folosească puterea unipolară de o manieră abuzivă și să îngrădească (containment) orice pol de putere care preia inițiativa de contrabalansare a puterii. Considerând că bombardarea ambasadei chineze din Belgrad din mai 1999 nu a fost întâmplătoare, aceeași autori chinezi apreciază că S.U.A. nu acceptă în acest moment nici o bipolaritate de echilibru (în lipsa unui adversar puternic), nici o multipolaritate echilibrată între un hegemon mondial și un număr mai mare de puteri slabe (Rusia, franco-Germania reprezentând motorul Europei, China și Japonia), ci o unipolaritate asociată cu aliați state–pivot care să îngrădească (containing) puterile slabe, iar exportul democrației și liberalismului, precum și controlul asupra tehnologiei high-tech a comunicației ar reprezenta un mod arogant și violent de imixtiune în destinele altor state suverane.
Totuși, autorii americani pot replica cu exemplul că Taiwan-ul - care este parte din civilizația chineză - a trecut la implementarea modelului democratic occidental, iar detensionarea regională se poate realiza doar prin politica self-help. Există totuși o tendință de respingere a omogenizării politice ca fenomen de debut a unei omogenizări mai ample: economice, culturale, lingvistice, etc. De altfel, ca o remarcă marginală de exemplificare a răcirii relațiilor între China și S.U.A., ca răspuns la îngrădirea Franței la participarea la reconstrucția Irakului (iar interesele Franței erau strategice în zonă, știut fiind că Irakul era cel mai important furnizor de petrol al Franței, iar Franța îl sprijinise oarecum pe Saddam prin vânzarea către Irak a avioanelor de vânătoare Mirage F1 și a tehnologiei nucleare necesară funcționării centralei nucleare de producere a energiei electrice de la Osirak) , Franța a întâmpinat în ianuarie 2004 pe președintele chinez cu onoruri deosebite, exagerate și exuberante (astfel încât o nouă axă Paris – Beijing este pe cale să se construiască insinuos). De altfel, indiferent de părerile comentatorilor politici americani, China abandonează treptat statutul de putere regională și își asumă statutul de putere mondială alternativă, iar politica de containment politic și economic a Chinei (prin Rusia, Pakistan și India) este un vis american oarecum apreciabil drept utopic. De aceea, Mearsheimer apreciază că dincolo de amenințarea efectivă și concurențială a Chinei, micșorarea prin pârghii financiare a creșterii economice a PRC este în măsură să genereze temporar un containment economic. Teoria containmentului economic are aplicabilitate de exemplu și în controlul Irakului (cu repercusiuni asupra prețului petrolului pe piața mondială) și al spațiului politic islamic învecinat Irakului, precum și la controlul producției și distribuției resurselor petroliere și de gaze naturale din Marea Caspică spre Uniunea Europeană.
În reconsiderarea neorealistă a conjuncturii actuale, Mearsheimer apreciază că actorii state suverane sunt elementele fundamentale și esențiale în relațiile internaționale și că existența suprastructurilor supranaționale și a actorilor subnaționali nu influențează suficient mediul internațional (prin lipsa efectivă a deținerii capacităților de a uza de forță, deci imposibilitatea de răspuns la o potențială agresiune; totuși, chiar dacă uzul exemplar al forței nu este la îndemână decât poate organizațiilor teroriste islamice precum Al-Qaeda în spatele cărora americanii pretind că se află regimurile fundamentaliste islamice, puterea actorilor nestatali, corporații economice, organizații sau indivizi devine din ce în ce mai semnificativă ținând cont de mondializarea informației, de caracterul facil al terorismului biologic, chimic și informațional, precum și de inventivitatea și fanatismul total al terorismului islamic). Anarhia sistemică face ca statele suverane să nu recunoască autorități superioare, iar absența unui guvern mondial induce preocuparea individuală etatică a asigurării propriei securități (self-help) și preocuparea asigurării potențialului de acțiune militară. Statele nu pot fi sigure de intențiile altor state, de aceea urmăresc să obțină hegemonia regională și simultan supremația nucleară. Între strategiile pentru câștigarea puterii, Mearsheimer amintește: războiul, șantajul (intimidarea și amenințarea cu apelul la coerciție), instigarea / epuizarea și secătuirea, iar între strategiile de blocare a adversarilor: contrabalansarea (susținerea diplomatică a interesului propriu și crearea unei alianțe defensive) și pasarea responsabilității (motivarea unui alt stat pentru combaterea unui agresor pe câmpul de luptă sau prin descurajare). O reclasificare a sistemului internațional în sisteme bipolare neechilibrate (puțin probabilă ca ipoteză) și echilibrate și sisteme multipolare echilibrate și neechilibrate transpune într-o matrice duală dimensiunile sistemului internațional. Așa cum precizează teoreticienii chinezi anteriori citați, în realitate am avea de-a face cu statutul unipolar de mare putere mondială a S.U.A. bazată pe aliați state – pivot (Polonia versus Germania și Rusia, Turcia versus Iran și Rusia, Pakistan versus China și India, Taiwan versus China, Rusia versus Germania, China și Japonia, Coreea de Sud versus China și Japonia, Marea Britanie versus Germania și Franța, Etiopia versus Sudan, anterior Irak – actualul fost adversar învins, ieri fost aliat - versus Iran), pe menținerea bazelor militare în Europa și Asia de nord-est (controlul Germaniei și Japoniei) și pe o politică de containment mondial a puterilor state care alcătuiesc ceea ce este denumit drept poli slabi. O scurtă precizare cu privire la noul statut al Rusiei de aliat potențial al S.U.A., dar țară insuficient controlabilă, americanii insistând pe nevoia de democratizare accelerată a acestei țări ca mijloc de aliniere la surse de valori comune.
Revitalizarea teoriilor geopolitice în Asia se datorează în parte potențialului nuclear și convențional al triou-lui India – Pakistan – China, precum și vulnerabilității relative a statelor succesoare fostei U.R.S.S. în Asia centrală și de est și chiar a Extremului Orient rusesc. De asemenea, Iranul este suspectat ca potențial actual sau viitor deținător de arme nucleare. Făcând abstracție de Iran, cele trei țări aflate în multiplă competiție se prefigurează drept puteri majore cel puțin regionale (depășind vechiul hegemon colonial de paradă: Marea Britanie). Geopolitica stă constant și la baza politicii externe rusești care văd în intervenția directă și brutală asanarea climatului adiacent (politica prășitoarei).
Mearsheimer afirmă necesitatea menținerii bazelor militare din Europa și Asia de nord-est și de contrapondere a creării regionale de poli hegemonici: (franco)Germania, Rusia, China, Japonia și menținerea lor ca poli slabi (sau incapabili de acțiune rapidă). Dacă Germania are forță economică, dar nu deține arma nucleară, Rusia și Ucraina sunt puteri nucleare, dar nu au potențial economic. În spațiul asiatic, noi puteri majore (dar puteri regionale cu caracter nuclear cu vechi ștate) tind să devină India, Pakistan și Iran. Pentru stoparea Iranului, o bună perioadă de timp S.U.A. a ghidat eficient Irakul împotriva posibilității de export a revoluției islamice și a tolerat utilizarea de către Saddam Hussein armelor chimice împotriva kurzilor din nordul Irakului și a trupelor iraniene. De asemenea, oficialități diplomatice americane erau la curent cu intențiile irakiene de dezvoltare a armelor biologice (antrax, toxina botulinică și virusul West Nile) și nu au împiedicat în acel moment regimul lui Saddam să-și realizeze planurile chimice și biologice (unul dintre oficialii regimului era supranumit chiar Chimicul). Așa cum arată Anton Caragea, Irakul avea după aproape un deceniu de război cu Iranul capacități de luptă imense, dar intrase în imposibilitate de plată pentru datoriile contractate. Celelalte țări arabe din spațiul peninsular atribuiseră credite rambursabile și nerambursabile Irakului (în total peste 100 de miliarde de dolari, din care 40% nerambursabile) . Impasul financiar a împins Irakul să revendice statul Kuweit în ciuda avertismentelor americane (drept răspuns, Saddam Hussein amenință în 1990 Israelul cu utilizarea armelor chimice și biologice, urmărind să obțină solidaritatea arabă), iar ultimatumul adresat Kuweitului a fost tratat de suveranul Kuweitul cu acceptarea elastică a anumitor pretenții teritoriale (concesionarea a două insule din Golful Persic) și oferirea unui credit nerambursabil de 10 miliarde dolari. Kuweitul, desprins din teritoriul irakian și recunoscut unilateral de către britanici ca stat independent în 1963, fusese constant revendicat de conducătorii irakieni, de la Abdul Karim Kassem până la Saddam Hussein. Atacarea de către Irak a Kuweitului a fost considerată de către toate statele din zonă drept o amenințare viitoare proprie, iar S.U.A. vedea destabilizată zona deținătoare de mari rezerve petroliere. Intervenția americană desfășurată cu două viteze au vizat conform teoriei lui Mearsheimer atât instigarea / epuizarea (Irak versus Iran), dar și izolarea și blocarea resurselor financiare (embargoul), după ce timp de 8 ani, războiul de durată Iran – Irak urmărise secătuirea potențialului celor două țări.
Tactica embargoului ca măsură de instituționalizare a carantinei regionale (agreată de O.N.U.) nu a avut rezultatele așteptate și datorită faptului că anumite țări (inclusiv europene) nu s-au aliniat complet datorită intereselor vitale legate de petrol.
De ce a eșuat actualmente O.N.U. în politica sa unitară pentru un status-quo mondial ? După al doilea război mondial, S.U.A. nu erau pregătite pentru o veritabilă dominația mondială și datorită intensei reflexivități interne (o autosuficiență culturală și politică indiferentă oarecum la restul lumii) și relațiile externe se bazau pe încercarea de a echilibra (printr-o nouă ordine mondială de tip bipolar - dar cu un adversar vulnerabil) puterile coloniale europene și ofensivele ideologice ale fasismului, comunismului și corporatismului militarist japonez. Este o realitate indiscutabilă faptul că mările și oceanele lumii erau controlate total de Germania nazistă și de Japonia militaristă încă de la mijlocul deceniului al IV-lea (după 1935), astfel încât convoaiele comerciale nu puteau circula decât escortate de nave militare (în condițiile în care războiul nu era efectiv declarat). După război, S.U.A. s-a orientat către sprijinarea O.N.U. și susținerea financiară a acestui organism mondial, dar și-a asigurat prezența organismului pe spațiul teritorial american. Imixtiunea S.U.A. în diverse state pentru stingerea rebeliunilor comuniste nu a fost întotdeauna un succes și au putut fi explicate prin inocența politicii externe, ca și prin rațiunile de viață și de acțiune excesiv de pragmatice și liberale specifice americanilor (în contradicție cu spiritul asiatic: vietnamez, coreean, chinez, japonez). În schimb, succesul actual relativ al politicii americane se datorează în parte și activismului extern al S.U.A., dar și ca efect al mondializării și globalizării. Actualmente, S.U.A. consideră că O.N.U. nu este suficient de rapidă și de eficientă în reglementare situațiilor conflictuale neperiferice.
Critica teoriilor instituționaliste din perspectiva lui Mearsheimer și "critica" relativă a criticii: organizațiile supranaționale consumă în primul rând susținere economică și logistică. Participând semnificativ la cheltuielile O.N.U., Statele Unite au apreciat la începutul ultimului deceniu că, pe de o parte, cheltuielile nu sunt distribuite după potențialul economic al țărilor membre (țările europene fiind implicate într-o dublă susținere suprastatală: UE și ONU), iar pe de altă parte, organizația mondială nu răspunde suficient de prompt și nici măcar solidar unor probleme de interes strategic pentru S.U.A. . Este momentul în care S.U.A. a decis să preia pe cont propriu securitatea mondială și să-și manifeste efectiva unipolaritate. Mearsheimer critică direct teoriile instituționaliste : a instituționalismului liberal, a apărării colective și teoria critică. Astfel, Mearsheimer subliniază ineficiența și slaba reacție de răspuns instituțiilor internaționale, considerând că actorii esențiali în politica mondială rămân actorii statali și în principal marile puteri (totuși, alianța Statelor Unite cu diverse state și sprijinirea lor funcție de interesele americane nu este în măsură să creeze pe termen lung un "club" internațional, chiar dacă aceste state nu pot fi desprinse din contextul regional ?). Afirmația rămâne valabilă în măsura în care Uniunea Europeană se îndreaptă spre o federalizare și o omogenizare de tip nord-american (și nu este exclus ca și în America de Sud să debuteze ulterior o anumită federalizare integratoare, ținând cont că în acel spațiu omogenitatea cultural – lingvistică preexistă), iar crearea Eurocorps (bazate inițial în 1998 pe participarea Franței și Germaniei, așa după cum amintește Jûrg Martin Gabriel îm The Integration of European Security: A Functionalist Analisys) și a unei viitoare forțe europene de intervenție rapidă se dorește o contrapondere la politica americană de vocație mondială. Desigur însă că procesul de omogenizare european este un proces de lungă durată, "babilonia" și veleitarismul național european permițând Americii să inducă o contrapondere la politica unitară franco-germană.
Dacă Germania urmărește o politică echilibrată și prudentă, în măsură să disocieze clar actuala Germanie de amintirea istorică a nazismului și politicii expansioniste, fiind extrem de sensibilă emoțional la orice aluzie comparativă, iar economic pe planul investițiilor externe Germania urmărește profitabilitatea și succesul economic în condiții de neintervenționism și echidistanță politic (chiar dacă unele decese statale, precum divorțul elegant Cehia – Slovacia și dezintegrarea prin implozie a Yugoslaviei sunt genere atribuite unor intervenții malefice germane), Franța și Italia par mai agresive economic și politic (nu trebuie uitat intervenționismul pseudo-umanitar francez în țările din Africa și implicarea diplomației italiene în izbucnirea conflictului armat dintre clanurile din Somalia), comportamentul lor economic față de țările central și est europene fiind mai degrabă corporatist colonial. Nu se poate însă nega că și Germania își urmărește interesele vitale, dar de o manieră mai nuanțată și mai verticală (asemeni spiritului german). În acest context, Marea Britanie are mai degrabă comportamentul unui "stat federal american" (parțial și datorită propriului său sistem juridic de tip anglo-saxon), decât al unei entități statale europene, fostă mare putere colonială. O alianță inedită s-a născut de asemenea între doi aliați ai S.U.A., Spania și Polonia, drept contrapondere la subînțelesurile oculte dintre Franța și Germania. Iar trebuie exprimat faptul că în americanofobia ei, Franța pare a rămâne actualmente singură, Germania preferând adoptarea unei atitudini tăcute. Este indubitabil faptul că, deși este actualmente accelerat și forțat, procesul europenizării va mai dura cel puțin două decenii până când va cunoaște omogenizarea relativă ori chiar totală (și cu state precum Marea Britanie, Irlanda, Portugalia și Spania probabil la fel de intens legate de spațiul nord și sud american).
Critica instituționalismului liberal rezidă în considerarea faptului că integrarea economică cu regulile și constrângerile ei nu este suficientă pentru a preveni și împiedica războiul. Totuși, Mearsheimer evită să explice cum interesele economice aplanează și stinge conflicte istorice precum cele dintre Franța și Germania, Coreea de Sud și Japonia, disensiunile interne din Africa de Sud, deși cooperarea nu este fără doar și poate paleativ universal și un mijloc de armonizare voluntară (este foarte adevărat, în condiții de similitudini și interferențe culturale manifeste).
Teoria apărării colective s-ar baza pe presupoziții utopice, precum renunțarea la forță în folosul dialogului, pe responsabilitatea și altruismul țărilor, pe încredere reciprocă. Utopia este confirmată de momentul actual, când puterea etatică este delegată reprezentanților, dar conceptele pot deveni realitate într-o lume omogenă și cu o societate civilă puternică (ceea ce sugerează ocultismul politicii americane contemporane). De asemenea, deși pare contrazisă de paradigma ciocnirii civilizațiilor, este clar că teoria utopică a apărării colective va fi dezgropată într-un moment când umanitatea (terestră, ori din eventualele colonii neterriene mult mai omogene față de spațiul mamă) va trebuie să răspundă solidar unei amențări non-umane ori umane non-terriene. Și este foarte posibil ca utopia să devină foarte curând realitate, ținând cont că amenințarea nucleară devine posibilă și fezabilă în concurența inter-planetară dintre diferitele umanități ori dintre umanitate și non-umanitate. De asemenea, extinderea democrației și pacea democratică (impusă inclusiv prin războiul democratic) nu par a fi decât forme individualizate ale unei apărări colective de amenințarea nedefinită a terorismului internațional. Ori, democrație generalizată fără încredere, la ce bun ?
Teoria critică a apărării colective promovează conceptele de concert de națiuni și peacekeeping (iar ca exemplificare este menționată Liga Națiunilor printre ai cărei artizani se numără și Nicolae Titulescu), considerate de Mearsheimer ca reflectând de asemenea echilibrul de putere, dar cu o valoare marginală în menținerea păcii. Este indubitabil că se dorește justificarea unipolarității actuale și containmentul polilor slabi, fără a se recunoaște în esență slăbiciunea behavioristă și oportunismul legăturilor de tip van der Waal care leagă Statele Unite de aliații săi actuali. Considerând de exemplu România drept aliat actual al S.U.A., aceasta nu presupune nici realismul aspirației potențiale a reunirii cu Moldova ex-sovietică (chiar în condițiile recomunizării Moldovei, lucru atât de reprobabil și blamat în general de America) și nici desprinderea din contextul ruso-german a României. Este clar, că prin teritorialitatea sa România, dar ca ea și Polonia, Turcia, Etiopia, Pakistan, Taiwan, Coreea de Sud, aparțin altui spațiu decât cel american, iar S.U.A. nu reușește decât pe moment să controleze contextul planetar.
Ca și Kenneth Walz, John J. Mearsheimer exprimă un realism deformat prin / din viziunea puterii mondiale hegemonice. Pe de altă parte, acțiunile S.U.A. slujesc cauzei securității generale, păcii și extinderii democratizării în condițiile nașterii unei noi puteri majore (distantă față de modelul democratic euro-american), China, pe care Statele Unite o minimalizează și o sfidează intenționat.

Concluzii: actuala politică internațională nu poate fi încă disociată de actorii state, care rămân cei mai importanți actori pe scena internațională, dar nu trebuie subestimat nici potențialul transformator al actorilor non-etatici (corporații economice, organizații, indivizi). Hegemonia S.U.A. cu caracter oarecum temporar se bazează pe: superioritatea tehnologică și superioritate informațională. Este evident că în absența unei multipolarități puternice (multipolaritate latentă neechilibrată, mai degrabă disipată și slabă), Statele Unite este tentată de o unipolaritate temporară bazată pe sistemul statelor-pivot aliate și containmentul polilor slabi în scopul menținerii avansului său societal. Și celelalte societăți non-occidentale își modifică percepția: China (atâta timp latentă) aspiră la statutul de putere mondială, iar containmentul acestei țări pune efectiv în pericol stabilitatea nucleară mondială. O altă putere nesigură, dar ambițioasă este India hindusă, opusă astăzi Indiei musulmane (Pakistanului și Bangladesh-ului). Containmentul unor țări cu o populație explozivă este o tentație distructivă. Ceea ce reproșează analiștii asiatici Statelor Unite și Europei Occidentale este că sub pretenția democratică se conduc după o politică externă realist - nedemocratică. Problematica secolului XX va depăși și ea pragul secolului XXI: protecția raselor, clivajul mondial săraci – bogați, lupta pentru resursele neregenerabile, competiția nucleară și cosmică.








Bibliografie:
1. Jean – Louis Dufour – Crizele internaționale – De la Beijing (1900), la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 2002
2. W. Bruce Weinrod and Paula J. Dobriansky (coordonatori) – U.S. International Ledership In The 21-st Century, The Potomac foundation, McLean, Virginia, 2000
3. Yong Deng – Is There US Global Strategy ? în Conferința : "The Global Role of the US and Implication for the PRC (Popular Republic of China): A Dialogue between the New generation of International Relations analysts in the PRC and US", Julz 21-23, 2000, Searttle, Washington, USA
4. Foreign Affairs – Interview with John J. Mearsheimer, from foreignaffairs.org, september 2001
5. Gerald Segal – Does China Matter ?, Foreign affairs, vol. 78, No. 56 (September – October 1999)
6. Anton Caragea – Război în golf, dosar secret – Irakul în flăcări, 1990 – 2003, Editura Nemira, București, 2003
7. Oana Maria Ursu – Recenzii – John Mearsheimer –Tragedia politicii de forță, realismul ofensiv și lupta pentru putere, Editura antet, 2003, în www.studiidesecuritate.ro
8. John J. Mearsheimer, Stephen M. Walt – Can Saddam Be Contained ? History says yes – articol din presa americană, 2002
9. Prof. Univ. Dr. Ing. Ioan Mircea Pașcu, Lector univ. Drd. Sergiu Nicolae Vintilă – Teoria Relațiilor Internaționale, note de curs, SNSPA, Facultatea de Științe Politice, 2003-2004