Iată-te ajuns din nou la momentul când nu mai știi ce e bine și încotro s-o apuci.
Trupul și mintea îți sunt obosite și mai auzi doar sforăitul ideilor salvatoare.
Te zbați ca într-o cușcă, ești prizonier în propria-ți ființă și nu găsești cale de scăpare.
Dacă Dumnezeu îți e aproape, îți aduci aminte că ai învățat să scrii: cu cerneală, cu fărâmă de grafit, cu vârful cuțitului pe un obraz de lemn, cu degetul pe nisip sau pe zăpadă, cu...picioarele,chiar...
Oricum, important e să știi să scrii și să descoperi că asta îți face bine.
...Sau vă plac majusculele... Azi, valoarea lor e denaturată. Sunt folosite de multe ori pentru lucruri fără consistență.
Și cum în aceste clipe majusculele nu-ți permit să gândești pozitiv, te cuprinde lehamitea.
Gândurile-ți vâjâie tot felul de stări prin trup și prin minte și dacă ai un moment de respiro, te străfulgeră întrebarea(tot cu majusculă): "Încotro?".
Și iarăși te agață vârtejul și-ți dai seama că Mountaine Rousse e minciună pe lângă ce simți tu.
Va trebui să te agăți de rândurile tale stângace, până atunci când în priviri va miji efervescența acceptării și cunoașterii de sine și a dorului de nou și frumos.
De acum încolo, te descurci tu. Poți visa nestingherit.
Te-ai mai cățărat un pas și-ți legeni picioarele deasupra celuilalt care încearcă disperat să te înșface cu mâini nesigure.
Tu poți fi fericit- el n-a învâțat să scrie. Și dacă vreodată, i-a ieșit o inimă pe nisip, vinovate au fost...niște degete.
După ce te mai distrezi puțin pe seama lui, amintește-ți că al tău curcubeu are numai cinci culori și e tare sărac fără noua culoare din privirea ta.
Joaca-i gata!
Þi-a mai rămas să-ți treci degetele prin pletele curcubeului și să-i mai naști o cosiță.