1.

Într-o după-amiază liniștită, stând în fotoliu, lângă fereastră, gândurile îmi erau preocupate cu versul unei poezii, însă fără nici un rezultat. Mi-am ridicat mâinile neputincioasă, m-am sculat și am privit în depărtare cugetând la o întrebare: cum am crescut? Deodată, de afară se auzi ciripitul unei păsărele care țâșni grăbită și zbură prin fața ochilor mei, găsi coroana unui copac și se pierdu în ea. Și-atunci mă asaltă un gând: ce a vrut să-mi spună această pasăre? Sau majoritatea lucrurilor din lume sunt doar o banală întâmplare?
Când am împlinit trei ani, mama, răpusă de boală, a murit; de atunci amintirea despre ea a fost un mare gol. După venirea mamei vitrege, tata nu a mai pomenit-o niciodată. “Mama”, acest cuvânt a fost pentru mine zăvorât în timp. Și asta a durat până am ajuns la patrusprezece-cincisprezece ani și când, într-o anumită ocazie, am întâlnit pe neașteptate un domn necunoscut, mai în vârstă, din locurile mele natale.
Când m-a zărit, a exclamat surprins: “De cum te-am văzut, am știut că ești fiica lui Cui Jun1. Ești leit maică-ta. Să știi că mama ta a fost o femeie deosebită. Pe vremea aceea, în societatea noastră conservatoare, doar o femeie curajoasă, așa, ca maică-ta, a avut îndrăzneala să intre la școală la Guandong, un loc necunoscut, aflat la șapte sute de kilometri depărtare.” Mi-a spus în câteva cuvinte o mulțime de lucruri despre care nu mi-a vorbit niciodată nimeni și nici nu am visat că vorbele acestea mi se vor întipări adânc în inimă. Mai târziu, ele mi-au devenit o forță motrice deosebită, care m-a condus spre căutarea cunoașterii și la dezvoltarea inteligenței. Cred că nu este important atunci când omul își pierde bogăția, imaginea bună, cariera ori șansa succesului. Cea mai mare pierdere este atunci când orizontul cunoașterii sale este îngust, când el face dovada unei minți superficiale. Acest gând mă stimulează întotdeauna , mă face să nu-mi permit nici un fel de relaxare și să-mi păstrez față de toate cele o neascunsă fervoare pentru dobândirea cunoașterii. Deoarece nu vreau ca duhul mamei mele, de vede una ca asta, să creadă că fiica ei nu a putut să se cultive și să se educe și că devine un copil retardat și prost! Timpul, însă, se scurge implacabil. Mi-am terminat studiile și am început să predau și să scriu proză și poezie; aceasta în vreme ce, pe de altă parte, mi-am întemeiat o familie și am devenit mamă a trei copii. Am aceeași experiență pe care o au și alte femei răstignite între familie și serviciu. Am gustat gusturile succesului și insuccesului și am trecut prin simțămintele amestecate ale bucuriei și tristeții, m-am zbătut fără cale de ieșire între câștig și pierdere. În perioada creșterii copiilor, am înscris pe răbojul vieții un divorț și întemeierea unei noi familii. Și sunt de acord că mamele vremurilor apuse, care s-au jertfit din cauza copiilor, a soțului, chiar și a normelor de bază ale societății și a înrădăcinatelor obiceiuri ale supunerii și devotamentului, au dat societății neprețuitul lor prinos. Din acest motiv, față de asemenea femei, care au acceptat rolul oferit, nutresc cel mai mare respect și mă plec dinaintea lor. Nu pot să uit că, în toată perioada cât mi-am crescut copiii, am dat totul de la mine pentru a le cunoaște, pentru a fi alături de ele și a le aduce la cunoștiință faptul că sunt pregătită să le ofer oricând susținere și ajutor și că nu sunt singure. Cred că nimic în lumea asta nu se poate întemeia doar pe noroc și întâmplare. Dacă și așa nu pot să scriu poezie, atunci dați-mi voie să am măcar succes în viață.
Vedeam prin geam cum norii de la marginea cerului deveneau tot mai compacți; în aceeași clipă, pe neașteptate, am auzit două picături mari de ploaie cum lovesc - tup-tup - sticla geamului, tulburând astfel pacea după-amiezii. Într-o clipă, iute, mi-a fulgerat prin față o păsărică ce se grăbi să se ascundă de ploaie în coroanele copacilor.

2.

Nu sunt oare cei care scriu poezie hipersenzitivi prin naștere? Socot că răspunsul la această întrebare trebuie să fie afirmativ. Când am fost tânără, într-o lungă perioadă de timp nu m-am gândit prea mult la oameni și evenimente. Deseori am lucrat bazându-mă pe dispoziția de moment. Odată, discutând cu prietenii, am spus că există diferite tipuri de oameni. Careva dintre prieteni a spus că unii își exteriorizează simțămintele, alții nu; că oamenii inteligenți când trebuie să-și dea pe față sentimentele ei le dau, iar când nu trebuie, nu. La care un altul a zis imediat: “Zhang Xianghua aparține tipului de om care-și exteriorizează simțămintele și anume tipului care se lasă complet descoperit pe sine însuși.” Și exact așa și este. Față de asta, viața mea ar trebui să fie în așa fel încât tot ceea ce fac să fac din toată inima. Însă în fapt nu e chiar așa. În realitate, câteodată nu doar că mă căiesc amarnic, ci sunt și furioasă pe mine însumi și mă rușinez de faptele mele. De pildă: îmi exteriorizez în mod greșit supărarea, dar după aceea nu am ocazia să mă scuz pentru aceasta; învinuiesc greșit pe un altul, însă nu-mi pot îndrepta propria greșeală. Ori îmi dau cuvântul, iar apoi, nu sunt în stare să mi-l țin. Sau mă bucur prea repede, iar evenimentele evoluează în afara tuturor așteptărilor. Astfel că apar ridicolă și cel mai rău este atunci când apar drept o dură, lipsită de scrupule, neconsolată, ba, mai mult, las în urma mea și multă suferință. După numeroase greșeli, am învățat încetul cu încetul să mă atenționez pe mine însumi: “Păstrează-ți mintea limpede și sufletul bun!”, pentru a-mi regulariza astfel hipersensibilitatea înnăscută. Am descoperit că acea aptitudine denumită analiză rațională poate fi cultivată și că, mai târziu, aceasta se dobândește prin efort personal. Că pentru bunătatea sufletească este necesară, în afară de ceea ce se dobândește prin născare, cultivarea simțământului de compasiune pentru alții. Astfel că mă străduiesc cu sârguință să-mi păstrez echilibrul interior.
Numai că aproape întotdeauna sunt nemulțumită de mine însumi, deoarece viața este un un fel de ghiveci; e foarte greu să desparți grâul de neghină. De aici și faptul că viața mea e mereu plină de greșeli și de nesfârșită pocăință. Viața reală este alcătuită din: divinizare, respect, compromisuri, renunțări, ba chiar și din răbdare, piedici și sacrificii. Cum poți să-ți permiți ție însuți să ți-o consumi prin emoții tari și după propriile-ți renunțări? Aceasta e întrebarea pe care mi-o pun adeseori.
Citiți poezie, scrieți poezie! Lumea omenească este deosebit de complicată și doar în lumea poeziei poți și trebuie să te străduiești, fără compromisuri și renunțări, să-ți exteriorizezi cele mai sincere simțăminte. Poezia e măsura după care măsor lumea sufletului meu.


* Din volumul „Lacrima. Orient și Ocident“, apărut în 2000 la Editura „Anthropos“ din Timișoara. Versiunea românească (realizată după cea sârbească, a lui Dušan Pajin) î aparține lui Dușan Baiski.