Pe amîndouă părțile drumului - copaci de ceiba în floare. Nu știu a cui a fost ideea de a-i planta chiar aici.
Iarna trecută, în fiecare zi am trecut printre aceste rînduri. Înainte de amiază, cînd plecam la muncă, mergeam pe partea dreaptă, iar seara, întorcându-mă de la muncă, pe partea stângă. Pășeam grăbită, purtând în suflet un simțământ de însingurare și gol. Eram asemenea copacilor printre care am trecut o iarnă întreagă, fără nici o frunză, cu ramurile dezgolite și caraghioase. Treceam pe sub ei, numărând pașii, dinadins făcând același număr de pași între doi copaci: “unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt...”. Acele mișcări mă duceau cu gândul la teatrul învăluit de umbre, silindu-mă să-mi aduc aminte de scenografia simbolică unde se dansau dansuri contemporane, o scenografie care era abstractă și goală, în vreme ce scena scăldată de lumină își oferea întunecimea. De cum îmi ridicam capul, zăream crengile de ceiba goale, fără flori... Vederea lor îmi amplifica sentimentul însingurării și sărăciei lor.
Zilele mi le petreceam copleșită de muncă și fiecare clipă liberă era încărcată cu “programe”. Mă gândeam că, în comparație cu distanța la care fuseseră plantați pomii unii de alții, activitățile mele erau și mai dese. Pe lângă munca istovitoare de noapte și de cum se ivea ceva timp liber, mă grăbeam să mă dedic organizării diverselor activități, inclusiv mitinguri, adunări, prelegeri, iar câteodată eram invitată și să iau cuvântul. În afară de asta, aveam o mulțime de alte preocupări, ca de pildă: bridge-ul, fotografia, tenisul, călătoriile... Câțiva prieteni care nu puteau să mă găsească m-au poreclit... titirezul. Mă întrebam pe mine însumi dacă nu cumva era chiar adevărat? Nu cumva, într-o bună zi, voi cădea asemeni unui titirez, obosită, epuizată, fără putința de a mă jertfi în continuare? Unde se află estul, vestul, nordul și sudul? Pentru a tempera tristețea ce se ivește după prăbușirea unei lumi, mi-am petrecut viața supărată aidoma unuia căruia nu-i pasă de sine; nu mi-am lăsat mie însămi nici un pic de timp liber, nu mi-am permis mie însămi să fiu copleșită de emoții.
În amurgul unei ierni, lângă mare, m-am plimbat pe plajă urmărind soarele care apunea, colorând norii din jur în auriu. Prin aerul răcoros răzbăteau zgomotele valurilor fluxului ce se apropia. Sus, nu departe de locul unde stăteam, un grup de tineri dintr-o comunitate creștină tocmai aprinsese un foc de tabără. În jurul acestuia stăteau o mulțime de fete și băieți, cu fețele “luminate” de o lumină spirituală neobișnuită. După râsetele fericite cineva a propus să se cânte un cântec religios: “micuța ta mână e-n mâna Domnului”. Am ascultat cu atenție cântarea lor pe mai multe voci și, după cel de al doilea semn cu mâna al câtorva tineri, m-am apropiat încet de ei și m-am alăturat prin cîntec cântecului lor simplu, pe care ei îl reluau fără schimbare. Acest lucru mi-a sădit în suflet o rază de liniște. Însă oricum ar fi, vremea despărțirii vine la sfârșit cu repeziciune. Am ieșit la drum, mi-am introdus mâinile strânse pumn în buzunarele goale ale paltonului pentru a le încălzi și, cu îndoială, m-am întrebat unde sunt acum mâinile Domnului?
“Trebuie să-ți oferi o șansă, să o smulgi cu mâinile. Nu te strecura în casă, ieși printre lume.”
Li, care stătea în birou vizavi de mine, mă sfătuia încrezătoare după fiecare aventură norocoasă a ei. Într-adevăr, ea nu putea să știe că eu obosisem deja de multă vreme de orbecăială prin viață. Nici una dintre stațiile vieții nu m-a reținut prea mult. Aidoma unui vapor pentru călătorii transoceanice, care navighează printre nenumărate insule, se oprește pentru scurtă vreme, apoi pleacă mai departe. Într-un astfel de amurg am primit de la ea un telefon:
“Hei, în stradă e plin de flori de ceiba... s-a deschis un restaurant vegetarian unde hrana se prepară în spiritul învățăturii yoga. Hai să mergem să vedem despre ce este vorba...”
Aceasta era o nouă preocupare a ei, pe care o pomenise deja peste zi în birou.
“Hrana vegetariană în spiritul învățăturii yoga este deosebit de bună pentru sănătate, contribuie la o mai bună circulație... și, dacă omul i se consacră un oarecare timp, ajunge la puteri supraomenești...”
Curiozitatea ei avea întotdeauna fundament științific și exemple plastice. Dar când e vorba de mine, eu mă entuziasmez cu simțămintele și cu un exemplu anume, specific; și-mi ajung lucruri dintr-acestea care-ți oferă teorii bogate. De aceea faptul că i-am refuzat invitația va fi mâine zi, la birou, un pretext pentru sfaturi suplimentare.
Vizavi de tot ceea ce mi s-a întâmplat, iarna aceea a fost una a tonurilor “joase”, în care rațiunea și simțămintele mi-au fost înlăturate din albiile lor.
Minunea s-a petrecut când am intrat în primăvară și rândurile acelea de pomi au înflorit. Nu a trecut mult și mugurii au înflorit unul după altul. Florile erau mari cât palma, de un galben luminos, portocalii, roșii. Au năpădit coroanele pomilor, dar și mie, care treceam pe sub ei, mi-au indus gânduri fantastice. Mă gândeam în fiecare seară cum se transformă aceste flori în stele care din nou, stinse, se lasă din cer și atârnă astfel deasupra capetelor noastre, provocând simțăminte ciudate, indefinibile. În asemenea clipe, inima mea, aidoma acelor flori, acelor stele, înflorea și răspândea o lumină scânteietoare. Aceste flori nu atât de frumoase și atât de atrăgătoare au înflorit pe copacii fără frunze. Alcătuiau efectiv o imagine ireală, ciudată. Totuși, era aceasta cea mai frumoasă, cea mai luminoasă vreme din an.
La fel cu tot ceea ce e frumos, și florile acestea țineau puțin și își aveau sfârșitul lor. Aceste flori, aceste stele se ofileau una după alta. Prima dată când am observat pe pământ florile uscate și ofilite, colorate cu un galben luminos și călcate de picioarele trecătorilor, nu am putut să nu scap din adâncul sufletului un “ah”! Inima mi s-a strâns, o speranță s-a stins în clipa în care purta în ea o mulțime de simboluri. Când privesc toți acești “meteoriți” florali care au acoperit ambele părți ale drumului, inconștenți de ceea ce li se întâmplă, călcați de picioarele oamenilor, nu pot să nu mă întreb, cu inima plină de tristețe: “de ce au ei o perioadă atât de scurtă de înflorire?” Privind însă în sus, vedeam prin coroanele pomilor flori rare, necăzute, îmbrăcate în culoarea crepusculului, care emanau o strălucire divină.
Potrivit legilor naturii, la sfârșitul unei ierni lungi, urâte, urmează zilele de basm ale primăverii. Mi-era foarte clar că frumusețea înseamnă în același timp și tristețe și că tragicul nu trebuie întotdeauna să fie în sine și ceva înălțător. Aceasta în vreme ce iarna se afla deja relativ departe de noi. Și cum nu știam cine anume sădise atâția copaci de ceiba..., nu știam nici a cui pensulă m-a transpus în această grădină de primăvară.
Astăzi, pomii au cules în ei toate florile lor și în locul acestora s-au ivit frunzele verzi, pufoase și moi. În câteva zile, fiecare pom avea coroana sa uriașă ce oferea o umbră deasă. Oamenii care așteptau autobuzul foloseau coroanele ca pe niște umbrele, adăpostindu-se la umbra lor răcoroasă, în vreme ce frunzele de deasupra lor anunțau răcoarea zilelor de vară. Dar, iată, vara se află deja în prag.