Tandrețe infinită. O lacrimă se prelinge ușor pe obraz. Ah, mâinile tale... mirosul de cozonac proaspăt. Te văd pe prispa casei - întotdeuna loc de joacă - și în cireșul din spatele grădinii unde mă căutai vara și mă găseai "impielițat" cocoțat în vârf... nu ți-am spus niciodată că am plâns cand ați tăiat cireșul... Te regăsesc doar în parfum de mere coapte, te regăsesc în povești... nu ți-am spus niciodată că stăteam cu inima cât un purice când vreun zmeu fura o cosânzeană... Ești în mirosul de caprifoi păstrat în "hainele de sărbătoare"... nu ți-am spus niciodată că am plantat în grădină caprifoi care nu s-a prins niciodată... Ești in imaginea tufei de liliac de la poartă din care rupeai mereu când plecam "la oraș" ... nu ți-am spus niciodată că iubesc liliacul mai mult decât oricare altă floare... Te simt în cârceii viței de vie despre care spuneai că sunt cârlionți de bucle blonde de prinț fermecator... nu ți-am spus niciodată că încă îl mai aștept pe prinț... Te aud încă trebăluind în bucătăria de vară... nu ți-am spus niciodată că turta dulce o fac așa cum am învațat de la tine... Te gasesc în refrenul duios care are iz de poveste: "fetele mele..." ... nu ți-am spus niciodată că te iubesc... că te iubeam... că iubesc amintirea ta care are miros de liliac și de cozonac și de mere coapte și de cireșe și de viță de vie... nu ți-am spus...