Ne intrebam de multe ori: care e rolul nostru in univers? Cred ca rolul meu e viata ratacitoare, aplecata spre infinitul intim al naturii. Nu e un exces al nemarginirii, ci asumarea unei limite. Incerc de fiecare data sa cobor in teologia intruparii, sa ma identific. Pornesc de la coborarea intr-o casa, o odihna adanca, linistea sezutului la masa laolalta...
Cine mai alearga azi atat prapad de drum sa moara anuntand putina libertate? Nimeni nu repeta drumurile! Ma vad venind din urma, dar ma poticnesc la inceputuri. Om sunt, rontai lacrimi in liniste! Si nu vreau flori acum, nici crini nici orhidee. Exista oare ceva mai bun la suflet decat florile? Am starea aceea in care vreau mai degraba sa se arunce-n mine cu flori artificiale, frunze ideale si parfumuri de senzatie. Ca si lui Epicur, mortile placute mi-au parut a fi mult mai dese decat mortile dureroase. Eu pot muri, pot esua zilnic de zeci de ori, dar imaginea mea niciodata.
Ma prabusesc cu totul, ridic ochii si nu vad nimic. Somnul nu trebuie sa inece sufletul meu de piscuri de piatra. Ce draguta-i fiinta ce se scurge din mine! Acel tarziu al ei devine vers de apa. La inundatii, spun anticii, lumea redevine tanara si supravietuiesc numai cei de la munte. Ii dau drumul corabiei, navighez, iar ziua imi falfaie ca un steag disperat. Valul nu e format din sperante care cad de prea sus si ofer cusca mea spatioasa de pe ape tabelului lui Mendeleev, cu vedere la toata lumea pozitionata impotriva mea. S-aleg un rug in loc de a fi salvat de apa, prin apa? Unii spun ca vom muri prin foc, altii prin apa...
Instinctul cel rau din mine mai ranjeste si accepta formula restauratoare a unei inocente regasite: ce viata e asta? Nici acest gen de gandire nu e corecta, pentru ca a dispretui viata inseamna a dispretui pe Iisus, superlativul. Ma pipai sa vad daca mai sunt. Degetele au memoria lor proprie: pana aici e albastru, si mai departe vine negru. Angajez eul pana la capat si accept cu aceeasi tarie si pe ‚da’, si pe ‚nu’. M-afund in negru si declar ca n-a mai ramas loc in infern pe unde sa nu fi fost. De acolo am ramas cu ideea ca omul sa fie mai precaut cand semnaleaza coarne la tot pasul.
Mai am pe suflet cateva confuzii pana voi fi innumarat, si mi-e de-ajuns aceasta bucurie in marea adunare. Nu e sfarsit, o fi doar acea simpla insumare, ceasuri egale; trecutul urmeaza alt tipar cand imbatranim, si pare ca are o anumita dezvoltare...
Cuvintele-mi sunt ofilite de imprecizie. Totul e totdeauna acum. Forma limitarii intre fiinta si nefiinta mi-e capturata. Cu nerusinare, viata si moartea se intrepatrund. In acest carusel, mai am curajul sa-mi expun lozinca: ”Voi vreti sa traiti, pe mine lasati-ma numai sa fiu!”