Moartea este, poate, cel mai mare mister. Foarte puțini s-au întors de Dincolo, de-a lungul vremii, să ne dea măcar o idee generală despre ce este acolo.Murim în fiecare zi, murim puțin câte puțin. Și nu este suficient că murim, îi omorîm și pe cei de lângă noi,cu vorba, cu gestul, cu fapta. Rănim ,adesea provocând prejudicii ireparabile. Ne spunem- „și mâine este o zi...îmi voi repara greșeala mâine”. Dar vai, adesea mâine el sau ea nu mai este. Și gesturi mărunte, gesturi care de cele mai multe ori n-au nici o semnificație, acum capătă proporții apocaliptice.
Tatăl meu a murit aproape pe neașteptate. S-a simțit rău, s-a internat în spital. Diagnosticul: cancer de plămîn. Am sperat. Am iluzionat. Mi-am imaginat că trebuie să fie ceva greșit, că nu se poate...se mișcă, umblă...nu se poate ca tocmai el, omul care de când îl știam nu avusese nimic serios, el, tatăl meu ,nu putea să aibă cancer. Vineri unul din doctori i-a spus mamei, radios „i-a cuprins și celălalt plămîn. Nu se mai poate face nimic”. Duminică seara a fost rândul meu să stau cu el. Mi s-a părut imposibil ca omul acela căruia îi făcusem atâtea necazuri,tatăl meu care vroiam să fie mîndru de mine,pentru care vroiam să fiu cât mai bun, cât mai performant, să moară.Am vorbit- lucruri mărunte, banale. N-am știut niciodată să-i spun, să-i arăt cât de mult îl iubesc.N-am făcut-o.Nu vroiam să pomenesc că...poate...n-o să-l mai văd. Luni a murit, pe neașteptate, la prânz. Fără nimeni lângă el. În ziua aceea- fără să știu că murise- am băut o bere. Mă condamn și acum că am făcut-o.
Un înger de fată, Claudia, colega mea de serviciu, și-a descoperit o tumoare. A avut nenorocul să se sperie și să o îngrozească ideea de a și-o trata chirurgical. „N-o să mai pot avea copii niciodată, dacă...”.Era tânără, era proaspăt căsătorită, era fericită. A mers pe ideea greșită că se poate vindeca prin medicină alternativă. A avut ghinionul să întâlnească doar șarlatani- un specialist în chen-chi, altul în „chirurgia corpului astral”- nenorociți de care lumea se agață ca de o ultimă speranță. Am sperat cu toții pentru ea. O perioadă a avut o remisiune- și apoi...a murit pe 31 Decembrie 1999, la ora 24.00. Ultima ei rugăminte a fost să fim anunțați când moare- și am fost anunțați atunci, în acel Revelion al Mileniului. Claudia nu mai era.
Sunt jalnic. Îmi vine să plâng încontinuu când mă gândesc la ei. Treptat, am început să-mi dau seama că este, de fapt, doar o despărțire temporară.Simt că ne vom întâlni dincolo, acolo unde ei stau, la fel cu toți ceilalți Drepți- în dreapta Tatălui Ceresc.
Treptat, am început să sper că ne vom revedea foarte în curând.