Dintotdeauna am intâmpinat o problemă în a mă regăsi pe mine insămi. Am avut curiozitatea de a-mi diseca gândurile în mod algoritmic. Cantitatea de sânge ce se scurge din gândurile mele este atât de mare incât mă întreb dacă voi putea supraviețui fără „aparatele necesare”.
O comedie neagră îmi simt viața. Atât de neputincioasă încât se prelinge pe cuvintele de care mă folosesc acum ca să înfățișez trăirile mistuitoare dinăuntrul meu…și cuvintele tremură și se topesc precum mierea printre degete…mi se topesc în gură și mă îneacă uneori. Atunci prefer să tac.
Ca și cum complexitatea vieții mele în ansamblu nu mi se părea (probabil) deajuns, am tras cu ochiul la viețile celorlalți. Unii erau plecați…alții erau înauntru. Am și intrat în viețile câtorva oameni…A fost greu până am găsit cheia potrivită.
Eu...am plecat din viața mea. Poate ca să o privesc de afară, obiectiv. E clar că n-am reușit. De atunci sunt pe drumuri…totuși mi-e frică de ceva: ori nu mă mai întorc ori pierd cheia…ceva se va întampla.
La mine în viață e bine. Uneori e cald. De multe ori vorbesc cu Mine. Nu mă înțeleg prea bine cu ea, dar ce să-i faci…suntem colege de cameră…de multe ori avem discuții în contradictoriu. De cele mai multe ori le lăsăm baltă și ne aducem aminte că nu am fost în stare să le ducem la capăt… Mine e o fire foarte dificilă…
Rutina e dușmanul meu.
Mă înțeleg bine cu Prietenia.(e prietena mea cea mai bună).
Din când in când mă vizitează Plictiseala. Nu-mi place deloc de ea, dar am observat că și-a făcut dublură după cheia mea și acum intră când vrea. Plictiseala e sora depresiei, îți dai seama, vin ele două ca acasă…la mine in viață…