Oare mă vei crede când iți voi spune ca nu mai am cum sa te aleg... nu cred că mai poți face ceva ca să uit că nu erai lângă mine când te-am vrut. Și te-am așteptat zile, clipe, momente, secunde... toate de vis și dezamăgire crudă.
Nu pot să cred că iar nu m-ai vrut și începe să doară că nimeni nu mă vrea dar poate așa cum am mai spus eu sunt de vină (așa se presupune... fără reducere la absurd), că nu reușesc să mă fac iubită de tine sau de el. E așa o mare idioțenie să vrei și să fii amânată,și să se spună că încă nu ți-a venit timpu.
Și tot întunericu ăsta dintre noi, cel ce țipă în raza de lumină, și moare pe sărutul furat și în același timp dat când am pierdut clipa și am primit iubirea.
Și în același timp observ cât de ușor poate lumea să mă facă să uit de mine și cât de ușor mi se pare că respir când sunt în ea.
Respiră nebuno că ai uitat că nu se trăiește doar dintr-o gură de aer ci ai nevoie de mult mai multă durere pentru ca atunci când simți iubirea să știi să o apreciezi la adevărata ei valoare. Probabil ăsta e singurul motiv pentru care suferim nu cumva, în planul său cel sadic, să fi uitat să treaca suferința, că nu poți să cunoști iubire până ce toate păcatele tale au fost răscumpărate cu lacrimi și durere de mai multă nebunie...cât de idiot sună și în același timp atâta șansă de adevăr.
Dacă ți-aș cere să fii sincer și să-mi spui în față de mă iubești sau nu probabil, ca și în alte dăți, te-ai eschiva și răspunsul tău ar fi că ai viața complicată (ce porcărie...oare am mai auzit asta și la el?) cred că da mi s-a mai spus așa nu de mult și atunci, ca și acum, nu am trecut peste. Dar voi trece, căci nu doare nimic mai mult ca momentele în care, din prăpastia idioțenii, ies eu și mă trezesc că nu a fost și nu va mai fi. Mă scuzi dar scuzele încep să doară și nu mai vreau și nici nu mai am rabdare să aștept poate poate, când ți se pune pata, să vii la mine ca și cum nimic. Nu, hotărât că nu mai vreau, ci vreau să profit de iubirea din viața sa și cine știe poate și din a mea. Ce zici, tu ură disperată, acum cum mă mai șantajezi să nu-l mai vreau? Nu mai poți, iubita... Haha... cred că de data asta câșig eu și chiar dacă nu aș câștiga și, m-am obișnuit deja, nimic nu iese din clipă și sărut, atunci voi reveni la ea... dulcea speranță...
Nu mai contează așa că poți să mă ignori... că eu trebuie și îmi propun să pot, să vreau, să reușesc, și nu, nu , nu mă voi lăsa învinsă.
Credeai greșit iubita, nu ai șanse de izbândă aici, caută în altă parte sau mai bine pleacă, și nu mai căuta deloc în lume, ci caută în tine și amintește-ți de clipele în care chiar tu, ură disperată, ai iubit și plângi în tine poate te vei vindeca și nu vei putea să faci altceva decât să pleci din noi și intrând în tine să fii antidot și salvare pentru iubire.
E greu când vorbesc cu tine și tu nu vrei să mă onorezi cu un răspuns, par nebună în ochii lor dar eu știu că exiști, te-am aflat numai că nu te găzduiesc, te reneg așa cum mă reneagă pe mine iubirea, așa că nu te aștepta vreodată să fii acasă la tine... Jiji ...
Ce gânduri tâmpite îmi trec prin minte și cât de banală e lumea când nu mai ești prezentă... Ești o tâmpenie. Eu nu te mai vreau așa că lasă-mă să plec... Adio