În ultima vreme se plimba meditativ pe la periferia existenței. Proprietațile fizice ale vieții nu îi mai vorbeau decât monosilabic. Mai conversa uneori despre incertitudine cu Heisenberg. Ciocanea discret coasa. Zâmbea.
De când îl știam locuia la numarul 12 și trei sferturi, într-o casă fără nici o ușă. De fiecare dată când treceam pe-acolo aduceam ușa cu mine. La plecare o luam înapoi. Ușa lui rămăsese de mult în zidul altei case.
Făcea o cafea bună. Vorbeam despre clatite de cartofi, sex și arte marțiale. Despre libertatea omului de a sta în pat până la prânz în loc să se ducă la servici. Despre un apus de soare, sau întâlnirea liniilor paralele la infinit. Conversațiile care începeau cu “fiecare om trebuie să creadă în ceva” se terminau de regulă cu “eu cred că am să mai beau un pahar de vin”.
Nu discutam niciodată despre cancerul care îi rodea plămânii. Uneori ne amuzam găsind titluri ca "O sută de ani de anxietate" sau "De veghe în lanul de tutun" pentru un ipotetic volum de memorii. Toata viața suflase fum în ochii anxietații, care îl asalta neobosită cu multe și imaginare grozăvii. Fusese de când se știa omul scenariilor catastrofice. Cavaler voluntar al apocalipsei, în plus harțuit în timpul liber de spectrele unor calamități minore.

Surprinzător, ultimele lui zile au fost insorite. Toate lucrurile de care se temuse nu mai aveau când să se întâmple.