Jurnal De Bord

Ziua Intai

- ora 20:20 -

Ma aflu de patru ore in tren. Ploua. Stau si ma gandesc: Dumnezeu a creat lumea cu tot ce e in ea in 7 zile - daca e sa luam si a saptea zi in care se spune ca s-a odihnit. Eu am vazut o parte din toate minunile lucrate de mainile Sale in acest scurt rastimp de cand trenul a lasat in urma suierand prelung gara din orasul meu natal: am vazut intuneric si am vazut lumina, am vazut ape, munti si campii, am vazut copaci si pasari si flori si cate o raza de soare printre norii din care continua sa ploua, si am vazut oameni, oameni necunoscuti, fiecare cu gandurile si visurile sale, inaccesibile sau banale sau poate pur si simplu omenesti... Imi place sa privesc pe fereastra cum rasar inaintea mea imagini, si abia apuc sa-mi scald sufletul in ele pentru o secunda si poate nici atat, ca dispar si iar apar altele, noi, si parca de fiecare data mai surprinzatoare. Flash-back-uri de neuitat pentru zile mai putin fericite.

Trenul cu care calatoresc e lung - trebuie sa aiba cel putin 10 vagoane. Stau la fereastra deci de vreo patru ore si privesc printre picaturile de ploaie cum raman in urma locuri dragi: Alesd, Bratca, Suncuius, Vadu Crisului - de toate aproape ma leaga amintiri, iar pe cele pe care (inca) nu le cunosc cu pasul si privirea, le iubesc pentru numele lor si sunt sigura ca imi va fi dor de ele cat voi fi plecata.

Ziceam ca o singura minune a lumii create de Dumnezeu n-am vazut-o inca: marea. Dar scopul calatoriei mele e tocmai acesta, si marea, ca si muntele pana mai ieri, se va intinde in cele din urma la picioarele mele in toata splendoarea ei... Toate acestea le simt acum de doua ori mai puternic, caci poate si datorita ploii obsedante pe care o aud batand in geam, ma incearca o melancolie fara margini, si dupa ce noaptea trecuta n-am dormit mai mult de trei ore, ba pe deasupra, mi-am si luat ramas-bun de la unul dintre sufletele cele mai adevarate pe care le-am cunoscut vreodata. Ma leaga de el totul. E o legatura stranie de suflet. Eu, cel putin, asta simt. Ca ieri plangeam asa cum plange acum cerul e foarte adevarat. Cine era el cu adevarat? Nu stiu. Nici nu conteaza. E poate doar o reflexie a sufletului meu, un colt mic din viata mea “ireala”; cert e ca incerc sa invat cat mai multe de la el si de la cei ca el... E poate doar o alta creatie. Dar e.

- ora 11 -

MAREA. Albastra, calduta, sarata, atat de sarata, lovindu-se de stanci, imbratisand parca orizontul pe care insa nu-l va atinge niciodata, in ciuda nesfarsirii ei. Si... alge? Cateva alge verzui incolacindu-se in jurul picioarelor ca niste serpi de apa. Si nisipul, caldut si fin, praf de luna scuturat de ingeri de pe aripi (iata ca mi-am vazut cu ochii visul!!). Si scoici. Cand am sa plec am sa inchid marea intr-o scoica. Ca si amintirile in acest “jurnal de bord”, din care se deschide deja cea de-a doua fila.


Ziua A Doua

- ora 8:20 -

Doua intrebari:
De ce nici aici, atat de departe de casa, nu pot scapa de obiceiul meu de a gandi tot timpul? Tot felul de ganduri imi trec prin cap, mai mult sau mai putin banale...

De ce melodia pe care o aud peste tot pe unde merg, de 100 de ori deja in doar doua zile, e “dragostea din tei”? Nu ca m-ar deranja prea tare, doar e VACANTA, dar... ce e mult strica... Oare? sau nu? Eh, poate ca exagerez eu.... "la-la-lei"....

- ora 16:45 -

Nu stiu in alte locuri cum e, dar eu, dupa ziua de ieri cand m-am scaldat in mare numai la Venus, azi am schimbat locul. Valuri ca la Saturn nu cred sa mai fie - nu cred, pentru ca nu stiu - inspumate si dantelate... si marea vazuta de sus, de pe o terasa imprejmuita cu stuf si un suc racoritor si un dor ciudat pe care il simt in piept, un dor cumplit de nemarginire, cand stau in briza marii si ma uit in departare... suflet de poet..!

Arat probabil ca un rac fiert, ma ustura pielea, dar in ciuda a tot, plimbarile pe jos pana la Mangalia la vremea inserarii ma fac sa ma simt mai bine. Oare ce va mai urma maine, in cea de-a treia zi?...

P.S. Pana maine, inca o nota in jurnal - e ora 22:30 si savuram o bere rece ca gheata pe terasa hotelului. La masa vecina e un grup de baieti. As vrea sa fim si noi mai multi...


Ziua A Treia

- ora 7:55 -

Toata ziua voi fi in Constanta.

- ora 18:00 -

Ne-am intors din Constanta acum 20 de minute. Afara cred ca sunt aproape 30 de grade, iar in oras frigea asfaltul cu cel putin cinci grade peste 30. Adica o vreme perfecta pentru o vacanta in aceste locuri. Ca eu ma simt ca un rac fiert e o alta problema, pe care o percep doar eu pe pielea mea...

Cum am gasit Constanta? Pai, prea multe nu sunt de zis. Am fost la Muzeul marii, la o expozitie de pasari exotice, la o gradina zoologica - cine ma cunoaste nu se va mira deloc, pentru ca iubesc animalele mult de tot. Totul s-a incheiat cu o masa "copioasa" si care ne-a golit buzunarele de bani, la McDonald’s. Doamne, ce-mi mai place sa ma prostesc mancand prostii... si ce presimt ca o s-o incurc zilele astea...

Marea e frumoasa, o gasesc de mii de ori mai frumoasa decat mi-o imaginasem. In rest, statiunile seamana mult cu Baile Felix, de la o aruncatura de bat de Oradea, deci mare impresie nu imi face sa vad terase si hoteluri. Mi-a placut insa aseara o orchestra live de pe o terasa si astept cu nerabdare berea rece de diseara.

Si inca ceva: poate ca datorita oboselii de peste zi, de cand suntem in Venus, adorm la ore de mii de ori mai normale ca acasa... ceea ce insa e anormal, dat fiind ca noaptea sunt alte chestii mai bune de facut pe aici decat sa dormi.

Adevarul e ca mi-e dor. Mi-e dor de ceva anume, ceva inchis in inima mea, ceva ce va fi mereu acolo, orice as face, oriunde as merge si oricat as incerca sa nu ma mai gandesc la nimic. Poate ca... gandesc prea mult? Hmm... Poate nu mai stiu eu sa ma distrez 100%. Berea, va rog!


Ziua A Patra

- ora 8:30 -

M-am trezit la ora 8 dimineata. Stau la fereastra si ascult sunetele acestei noi zile - vantul prin frunze... Dumnezeule, unele lucruri chiar ma intristeaza! Oricat as rade, oricat de bine mi-ar fi, exista uneori unele amanunte din jur - ca si acum, vantul prin frunze - care imi ating sufletul si ma intristeaza. Oare de ce, cu ce scop, ce sens are totul?

Aseara am devenit "experta" in jocul de carti. Am jucat ca pe vremuri, cand ne adunam cate 5-6 copii si jucam in iarba la umbra ore in sir, pana se lasa intunericul. Eu, Robi, Teri, Teo, Ali, Mimi, Atti, ce vremuri, ce vremuri s-au dus, doamne...

Si inca ceva: e straniu sa ma gandesc ca la cativa km de aici sunt ei... (se stiu ei care).. Banuiesc ca i-as putea vedea oricand, dar cum le-am zis si lor: unele lucruri e mai bine sa ramana asa cum sunt...

Cam asta ar fi. Acum urmeaza o zi pe plaja si in apa sarata a marii...


Ziua A Cincea

- ora 10:30 -

Ieri spre seara a plouat putin - vreo 5 minute. De la radio aud ca ploua in mai toata tara si ma bucur ca sunt aici in aceasta noua zi, aici unde soarele straluceste atat de vesel prin frunze, aici unde ceva ce simteam atat de adanc in suflet si atat de indescriptibil a prins contur... E placut si emotionant in acelasi timp sa simti cum o simpla senzatie s-a metamorfozat in ceva atat de tangibil... MAREA. Daca va fi ceva ce voi regreta de sambata incolo va fi marea. Marea asta albastra si sarata e intruchiparea perfecta a ceea ce simteam de atatea ori in adancul inimii acolo departe, acasa, si imi apare atat de clar ca acum, dupa ce am ajuns sa vad un vis cu ochii, dorul dupa acel ceva devenit palpabil va creste, va deveni sufocant, cand il voi pierde...


Ziua A Sasea

- ora 11:10 -

Marchez acum prin cateva randuri aceasta noua zi. Cu cat trec orele imi dau tot mai bine seama ca nu-si au rostul. CUVINTELE. In fata frumusetii marii, cuvintele nu-si mai au rostul, nu mai au putere, cad ca niste monede reci si iesite din circulatie. Banii s-au cam dus, iar eu, din “stapana cuvintelor” cum obisnuiam sa ma consider, am devenit o sclava a marii... Vazuta de sus, e atat de frumoasa, atat de albastra, atat de calda in lumina soarelui... In clipe ca acelea in care sufletul devine una cu nemarginirea apei, in clipe ca acelea simt ca traiesc cu adevarat.

Ah, si un amanunt picant: am vazut azi un baiat intr-un magazin.... doamne! Arata ca un inger, cu o fata atat de dulce...

Maine e o noua zi, senina poate. Iar maine seara voi fi deja cu bagajele facute pentru lungul drum spre casa, ce va incepe sambata dupa-amiaza. O particica din inima o voi lasa insa aici. Asa cum alte parti mici le-am imprastiat pe la oameni si locuri pe care le-am iubit si pe care nu le voi uita niciodata.


Ziua A Saptea

- ora 23:45 -

Ultima zi la mare si ultima sansa pentru cine stie cat timp ca sa vad marea. Cocotata pe stanci, stateam si priveam in seara asta apa incredibil de alba. Da, alba. Azi apa a fost alba, si privelistea era aproape incredibila. I-as zice ireala. Dar daca marea e ireala, ireala sunt si eu, si ireale sunt si clipele astea, ultimele pe care le petrec in acest loc... Oare care e punctul dincolo de care realul devine ireal, care face diferenta intre ele? Oare nu e viata toata un vis dupa cum zicea cineva?


Epilog

Marea... Ii voi simti lipsa si-i voi duce dorul de azi inainte pentru totdeauna. Pentru ca o voi purta pentru totdeauna in suflet.

In leganarea trenului ce ne va duce acasa simt leganarea valurilor si regretul ca tot ce am putut face a fost sa inchid marea intr-o scoica si iubirea in inima, din prima si pana in cea de-a saptea zi, acum si pentru totdeauna.


(26 iulie - 2 august 2003)