Chiar, câtă dulceață poate să existe în o persoană... eu iubesc dulcele dar, pe mine, câteodată, mă face să-mi fie rău... Nu știu exact de ce dar așa e și cu oamenii, dar nu ăsta era scopul acestei discuții... scopul era altul. Nu știu care exact dar poate îmi dau seama până la final și o să afirm... aceasta era scopul.
Mi se pare mie sau de fiecare dată când omul e fericit, și sincer sper că e doar cazul meu, i se face așa o frică din aia isterică cu dorințe de a o lua la fugă și, cel puțin eu fac așa, panicată cum sunt... fug. Dar fug de lângă ceea sau ce îmi provoacă acel sentiment. Mi-a zis cineva că e bine că știu care e problema, acum că am identificat-o pot să o și trazez. Am zis că glumește. Chiar dacă o recunosc, mă refer la problemă, nu pot să fac nimic. Nu știu dacă mă crezi dar e ca o fobie din aia încăpățânată care nu te lasă să respiri, și simt așa că mi se taie respirația. Și asta doar pentru că mă simt bine.
Bun. Și dacă am identificat problema și simptomele, mă gândeam care ar fi cauzele. Și m-am gândit eu bine, deși nu gândesc prea des, și am concluzionat că problema sunt eu. Adică nu chiar eu ci mai degrabă toate acele momente care m-au transformat în acest eu. Nu am fost dintotdeauna așa să știți. Obișnuiam să cred și să visez, să nu mă uit de două ori și să nu analizez atât. Dar acum, acest nou eu, nu știu dacă mai bun sau mai rău dar în mod cert mai atent la detalii, e tare complicat. Am devenit o persoană din aia care se întreabă de zece ori dacă e bine sau rău înainte de a lua o decizie, și dacă câteodată fostul meu eu iese la iveală și mă face să iau o decizie din aia neprevăzută și necalculată, când revine acest eu mă gândesc imediat și desfac firul în patru să știu dacă e bine sau rău. Deci acum că știu cauza prezenței acestui eu, și anume evenimentele trecute, și acum că știu simptomele, adică frica și panica nebună cu dorința disperată de fugă și izolare de lume sau mai degrabă izolare în lume, căci sincer acum... omul se ascunde cel mai bine într-un grup de oameni nu în șifonier, mi-a rămas de desoperit și remediul.
Ce mai tratament, domnule, că nimeni nu știe ce să-mi răspundă... Se pare că tot eu trebuie să mă gândesc și la asta. Nu ați înțeles încă faptul că eu gândesc mult și prost. Păi dacă ați înțeles ce așteptați ca să mă ajutați? Gata, nu mai cer nimic, tot eu am să rezolv și partea asta. Se cheamă automedicamentare... Cred. Păi ce cred eu că-mi trebuie e multă, dar multă, răbdare, iubire și trecere cu vederea. Am nevoie de cineva care să cunoască toate simptomele bolii mele și să știe că eu nu sunt vinovată dar că nu mă pot abține să nu reacționez astfel. Știi că am nevoie de tine, nu? Adică toată această discuție la tine a condus. Mereu conduce la tine. Tot aștept să vii și să mă ajuți. Am nevoie de acel cineva care să îmi ierte micile scene de isterie și să-mi spună că degeaba mă complic nu am cum să scap de el. Adică, domnule, dacă îți iei un angajament iați-l până la final și tratează omul până la capăt nu-l lăsa așa, că o ia razna.
Lasă nu mai contează. Că orice ai face, eu, în calitate de om bolnav, o să-ți spun că nu-mi place de loc dulcele, și o să vezi ce repede mă lași să mă injectez singură cu fantezii. Asta este. Hai că eu nu mă mai complic, dar știi ce te rog? Dacă apuci să citești asta și crezi că ești omul potrivit pentru slujbă, nu ofer salar prea mare că îs și eu ca ceilalți... trăiesc, te rog să mă anunți, poate vii să mă tratezi. Știu că e disperat gestul dar oricum, nu am găsit sticluță, și până la mare e prea mult de mers așa că fac și eu ce pot... înțelege-mă, te rog. Pa pa, și sper să auzim de bine. Apropo, accept și tratamente alternative, naturiste, ce credeți că e mai bine pentru un caz atât de grav ca al meu...