Am iesit dintr-un magazin in care un copil a cerut o apa minerala si un bec de 60, asta mi-a adus aminte de cozile la care stateam in fiecare zi incepand de la varsta de 5 ani...efectele societatii asupra copilariei noastre, cum trec clipele si cum se transforma in realitati diferite, fara ca noi sa stim ce inseamna ele pentru noi, si acum, privind in urma...si in sus...- eu am un bec de 100 - imi dau seama de orgoliile vremii, de nedreptatile ei si imi e teama de tot ce s-ar putea constitui in manipulare in masa.

Am un prieten, care imi povestea de mama lui si de tatal lui...ambii impuscati in revolutia din 1989, tatal lui inca are un glont in el. Il priveam si mi se parea ireala atata suferinta, atata dezamagire in fata lumii asteia ingrate: "esti un copil visand la lucruri bune intr-o lume rea"...ma simt ca o proasta, nu sunt in stare decat sa ii trimit un mesaj "I'll stand by You"...dar revolutia a fost in urma cu 16 ani si eu nu mai pot schimba nimic, eu nu am inteles nimic, eu stateam in fata televizorului asteptand sa inceapa scoala, ocrotita de ai mei, in timp ce in Bucuresti parintii lui, si multi alti parinti ai multor oameni care mi-ar putea fi prieteni erau impuscati.

Opreste-te...imagine ce te derulezi halucinant in fata ochilor mei si poza alb-negru luminata de un bec de 60 de watti! Parca imi trec prin minte zeci de fete, eu tunsa scurt, eu cu parul lung, eu insarcinata, eu cu mustata, eu cu niste pantaloni de jandarm...sunt sute de oameni in care se trage si sute de oameni care stau la coada pentru zahar si paine...e lumina, imi bate in ochi becul asta de 60 si imi suna in minte versuri de Valeriu Sterian. "Axioma copiilor"...Evrika! Becul de 60!

Am un televizor alb-negru si il ascult pe tovarasul Ceausescu, bunicul vine seara tarziu si scoate de pe burta lui usor rotofeie o halca de carne de la abator...ce mare e! Nu ne va fi foame deloc...si bunica se aseaza obosita de la Colectiv si ne face scovergi, in timp ce vecinul isi mai toarna in pahar putin vin cu sifon. Nu avem voie sa vorbim tare pentru ca stam aprope de politie (Militie) si am putea avea probleme. Nu am mai vazut un desen animat de nu stiu cand, dar Loleck si Bolek par destul de simpatici. Urasc cum mi se spune "Nopte buna, copii" sau - cum s-o scrie? - "Lecka noshdeza" si se stinge becul de 60.

Si cum isi unge societatea ranile si isi inregistreaza filmele trecutului pe un CD ROM, prezentate de un american, venit abia azi sa ne spuna o poveste depsre "dictatorship". Stau in culise si ma pregatesc sa recit versuri ca apoi sa continui cu dansul pe muzica; suntem niste amatori, dar am facut un dans grozav, si e AICI, la Timisoara. Imi tremura genunchii sub becurile de 60 stinse, cu lumanari improvizate de domnul profesor in mana.

Domnul profesor Dan Dimitriu, e profesor de sport la origini si face dansuri de cand lumea. A avut doua atacuri celebrale si in timp ce era anesteziat spune "trebuie sa pregatesc dansul cu copiii"...un om ca o flacara, care arde pozitiv, care se clatina uneori de energia negativa pe care o primeste, caruia i s-a spus intr-o seara "Dane, in seara asta numai artificiile astea minunate au concurat cu tine". Unul dintre acei oameni despre care ai putea scrie carti...uneori as vrea sa am taria sa devin un fel de Irving Stone, sa scriu povestile altora si sa le retraiesc...tata...domnul profesor...bunicii...

Imi tremura genunchii sub becurile stinse si iesim in stil "fetele de la Capalna" cu lumarile intre degete recitand:

"N-o sa va mai stim, vai, chipul....
O sa-l mistuie nisipul....
In zapezi o sa va-mbrace
Trupusoarele sarace...

Ohhhhhhhhhh...

Fiara neagra...matraguna...
Razboiul cu dinti de ciuma,
Feciorasii ni i-a luat...
In pamant ni i-a-mbracat..."

Acum il simt parca si mai mult, toate aplauzele si tristetea mea, de parca totul ar fi real...TOTUL A FOST REAL..si luam in brate o pusca simbolica, rupand parti din ea: "Ea e de vina! Ea e de vina! Distugeti...Distrugeti...Distrugeti!" Parca nimic nu avvea atunci valoare pe care o are acum, nici lacrimile mamelor din sala care plangeau.

Incredibile momente de inspiratie pentru domnul Gavrilescu, regizor la Opera Nationala, si ale domnului profesor Dimitriu...si mi-au trebuit cativa ani si glasul unui copil cerand un bec de 60 ca sa le realizez valoarea. Pentru ca munca mea si munca noastra ca echipa, mereu modesta, parea asa de putin, acum stiu ce poate insemna si durerile mele de muschi neincalziti niciodata inainte in felul asta, si noptile de nesomn ale domnului profesor, si drumurile Bucuresti - Oltenita ale domnului regizor...sunt detalii. Dar niste niste crampeie de om ce nu te lasa sa mai folosesti asta...becul de 60, asa cum au fost crampeiele de oameni pentru care imi tremurau genunchii in culise.

E bun spritul asta de la bunicul..."Noapte buna, copii!", e ora 8, se stinge becul de 60...!