Imi adun gandurile ca intr-un filtru urias de cafea in care totul o sa se amestece si o sa obtin cea mai mare insomnie care s-a vazut vreodata. Iar eu voi fi cea care sta treaza, cea care viseaza cu ochii deschisi, de fapt stiu ca nu pot sa imi adun gandurile si ca toate lucrurile pe care le zic nu par decat tampenii scrise ca pe un servetel in jumatate de ora de plictiseala intr-o cafenea uitata de lume. Cafeneaua aia in care incerci sa te feresti de privirile unui strain prea curios, care vrea neaparat sa iti stie poveste, neintelegand ca nu ai nici o poveste de spus, doar viata, iar viata te doare prea tare incat sa o mai povestesti inca o data si inca o data, cand va aparea cel de-al doilea strain care nu stie ce se intampla. Si acum repeti povestea la nesfarsit, pentru ca acum si tie ti se pare o poveste. Interlocutorul tau iti va pune intrebari, iar tu, ca un adevarat narator, vei sti sa raspunzi la toate, desi abia acum detaliile alea ti se fixeaza in cap si iti mananca mintea cu fiecare sunet pe care il rostesti, si esti din ce in ce mai convins ca e o poveste chiar buna, nu poate fi o viata de om. Parca e prea trista. Parca e patetica si penibila, tragica si comica, amuzanta si emotionanta, la naiba. Oare de ce ai ascuns povestea asta pana acum intr-un loc in care nici tu nu o mai gaseai? A, da, ai putea sa faci o afacere din asta, o sa fie un best-seller, iar tu vei fi urmatorul Coelho sau Wilde, numai ca nu vei vorbi despre o fata care vrea sa se sinucida pentru ca nimeni nu stie unde e Slovenia, si nici despre un tanar corupt de propria-i frumusete.. nu, va fi povestea unei vieti, dar apoi iti dai seama cu sinapsele contractate la maximum ca "o viata se termina atunci cand mori", asa ti-au spus la scoala si mama ti-a spus acelasi lucru (ai dreptate, mama nu minte niciodata), dar tu cum te simti? Cat de viu te simti?