Incercam sa imi retin lacrimile. Se zice ca barbatii nu plang. Eu zic ca e o prostie. Si noi suntem oameni.
Stiam ca timpul se scurge implacabil si ca mai aveam doar cateva ore pana la plecarea spre gara. Opt ani. Putin pentru unii, mult pentru altii. Pentru mine? Doar opt ani. Opt ani in care am trait si bune si rele si nerozii si lucruri trainice ... opt ani. Opt ani in care am iubit, am fost ranit si am ranit la randul meu. Opt ani in care am legat prietenii care vor dura, cel putin in sufletul meu, pentru totdeauna. Cei mai frumosi opt ani din viata mea. Opt ani in care am dat Timisoarei tineretea si visele mele. Opt ani in care am trecut de la stadiul de copil proaspat plecat de acasa la cel de om in toata firea. Iar acum plec.
Chiar imi dadeau lacrimile.
Bagajele imi erau deja facute si stateam in mijlocul camerei intrebandu-ma daca nu cumva am uitat ceva. Imi roteam privirea peste camera care acum imi parea foarte mare si ma gandeam la ea. Cat de ciudata e viata asta! Cat de diferiti pot fi oamenii la un moment dat fata de ce erau alta data!
De-o data, m-am trezit din reveria mea, caci telefonul suna insistent.
"Cine sa fie?", ma intreb curios. Duc mana la buzunar si scot mobilul care suna nervos. Fara sa ma uit ce numar ma apela, duc telefonul la ureche si raspund:
- Da!
Vocea de la celalalt capat era foarte calma, contrastand cu sunetul telefonului de mai inainte:
- Dan?
Brusc bataile inimii au inceput sa se accelereze caci ii recunoscusem vocea.
In urma cu cateva zile imi invitasem prietenii la un ultim chef, o ultima bauta, petrecerea de despartire. O chemasem si pe ea, chiar daca stiam ca aproape sigur va refuza invitatia si bineanteles ca ma refuzase. Elegant, dar totusi un refuz.
"Dupa sapte ani, macar atat", imi spusesem. "O ultima iesire. Fara nici un fel de alte implicatii."
Ultimul an, dupa ceilalti sapte petrecuti impreuna, fusese anul in care fiecare din noi alesese sa mearga pe alte cai.
"Modul meu de a spune tuturor "La revedere!"".
Desi nu mai avem nimic in comun, am sa ii port, cred, toata viata o amintire pe care nu o voi putea vreo data compara cu alte amintiri. Nici nu as avea cum.
O iubesc? Sincer, cred ca da. Si tot sincer, nu cred ca vom mai avea ocazia sa implinim iubirea aceasta. Am avut sansa dupa sansa, dar le-am ratat pe toate.
Comic, nu? Cand a vrut unul nu a vrut celalalt si invers. Sau tragic?
- Da!, am raspuns eu vizibil emotionat.
Brusc m-am gandit ca sigur am uitat sa ii dau ceva si ma intrebam ce ar putea fi.
- Pleci azi?, ma intreba ea.
- Da, peste cateva ore ...
A urmat o pauza destul de lunga in care nimeni nu a zis nimic. Ii auzeam doar respiratia in telefon.
- Am vrut doar sa iti urez mult succes in noua viata!, rupse ea tacerea cu acelasi ton calm.
- Merci ... Si tie iti doresc tot binele din lume, ii raspunsei la randu-mi cu vocea aproape sugrumata.
Transpirasem.
Urma o alta pauza indelungata. Aproape ca simteam fizic scurgerea secundelor. Inca una, inca o bataie a inimii, inca un puseu de tristete, de gol sufletesc, de regret de ...
Incredibil cum se pot amesteca atatea trairi intr-o singura clipa!
- Am citit poezia ..., spuse ea din nou fara a mai continua.
- Ti-a placut?
"Stupida intrebare!", m-am mustrat.
Cum tacerea puse iar stapanire pe clipe, am continuat:
- Am fost sincer ,,,
- Stiu!, raspunse ea. Tocmai de-aia te-am si sunat.
Iar tacere.
- Asta e!, am hotarat eu sa pun capat acestei situatii care risca sa duca spre alte furtuni sufletesti. Apoi:
- Nu am stiut sa pretuim ce am avut si tot ce nu e ingrijit se pierde.
- Da ..., zise ea.
Tacere.
- Mult succes!, imi mai spuse ea si inchise telefonul fara ca eu sa mai apuc sa ii raspund.
M-am asezat nauc pe pat si mi-am aprins o tigara.
Refuzam sa ma gandesc la ceva. Mi-am dat seama ca privirea se oprise la valizele din mijlocul camerei.
"Trebuie sa plec", mi-am spus incercand sa nu ma gandesc la telefonul de mai inainte.
"Unde sa plec? Mai am aproape doua ore pana cand voi pleca la gara.."
Simteam ca apartamentul era neancapator. Ma sufoca.
"Trebuie sa ies!", mi-am spus si in clipa aceea am iesit din casa.
"Incotro?"
"Nu stiu! Trebuie doar sa ma plimb si sa iau aer!"
O vreme am mers pierdut in ganduri. Orice as fi facut, tot la ea ajungeam cu gandul. si nu doar cu gandul.
La un moment dat mi-am dat seama ca ma aflam in fata blocului ei. Nu stiam cum ajunsesem acolo.
"Ce caut aici?", m-am intrebat. "Nu voiam sa ajung aici!".
Prea tarziu. Eram acolo.
Am vrut sa o sun, dar m-am razgandit: "Ce sa ii spun? Chestii de genul: nu am sa te pot uita niciodata? Sau: nu am incetat sa te iubesc nici o clipa? Astea-s replici slabe din filme de doi bani si chiar daca asa stau lucrurile, tot aiurea ar suna!".
Mi-am aprins o tigara si am tras cu nesat primul fum in piept. Aerul serii pastra inca urmele ploii care tocmai trecuse si se simtea mirosul prafului.
Am stat cateva clipe in fata blocului, iar apoi am plecat spre stadion.
Nu l-am auzit sunand, dar i-am simtit vibratia in buzunarul drept. Am scos telefonul si am raspuns:
- Da!
- Parca ziceai ca pleci!
- A, tu erai ...
- Te-am vazut pe geam ...
- Scuze, nu asta a fost intentia. Pur si simplu am iesit sa ma plimb inainte de plecare.
- La cat ai trenul?
- La 11. Mai am ceva mai bine de o ora. N-am mai putut sta in casa... Iesim la un suc?
Inainte de a-mi raspunde ma gandeam deja ca intrebarea fusese pusa doar de amorul artei. Ma asteptam sa refuze, dar am avut o surpriza.
- Mai ai timp?
- Ti-am zis, o ora si ceva.
- Unde mergem?
Surpriza a fost atat de mare incat am scapat o remarca de genul:
- Chiar vrei sa iesim??
- Da ... unde?
Am vrut sa ii raspund "Oriunde", dar m-am abtinut.
- La Pret.
Fusese primul local din zona care imi venise in minte.
- Ok. Hai ca ma imbrac si cobor.
- Te astept!
Cat timp a trecut de cand a inchis telefonul si pana a coborat, nu as putea spune. Stiu doar ca am fumat doua tigari, dar la fel de bine puteau sa fi trecut 10 minute sau o jumatate de ora.
- Buna, imi zise privindu-ma fix.
- Salut!
- Mergem pe terasa din spate? zise ea.
- Ok, chiar voiam sa iti propun acelasi lucru.
Ea zambi iar eu ii intorsei zambetul.
- Deci pleci, pana la urma! Credeam ca ai sa te razgandesi dintr-un motiv sau altul.
- Ce motiv as fi avut sa ma razgandesc? intrebai eu nedumirit.
- Stiu si eu? Poate vreo fata?
"Nu se putea sa nu aduca vorba de ...", imi spusei. Am zambit si i-am spus:
- Nu, nu e nici o fata ... Credeam ca ai citit poezia ...
- Ah, poezia ..., facu ea si apoi: ce te-a facut sa o scrii?
- Tu ce crezi?, intrebai eu intr-o doara.
- Spune-mi tu!
- Credeam ca e evident!
- Dane, Dane, zise ea scuturand usor capul, nu mai stiu ce e evident si ce nu ...
Ne indreptam catre local si nici unul nu zicea nimic.
- Nu mi-ai spus, zise ea, ce te-a facut sa o scrii?
- Tu!
Ea pufni usor:
- Daca nu ar fi fost vorba de noi doi poate as fi plans citind-o.
- Hai s-o lasam incolo de poezie, zisei eu.
- Ba nu! Daca chiar ai fost sincer, inseamna ca e ceva ...
- Uite, am ajuns, incercai eu sa abat discutia de la subiect.
Am intrat pe terasa si ne-am asezat la o masa. In spate nostru o cascada artificiala facea ca aerul serii sa fie si mai racoros.
Am cerut cate o cafea.
- Ce mai e nou la tine?, intrebai eu.
- Nu incerca sa duci vorba, glumi ea. Nimic nou, asa ca sa revenim la poezie.
- Ce vrei sa iti spun? ca te iubesc? Nu cred ca mai era nevoie sa ti-o spun. Credeam ca stii. Si credeam ca nu vom mai discuta despre lucrul asta.
- Ai avut dreptate.
- In ce privinta?
- Am fumat o tigara cand am citit-o si chiar mi-a placut.
Au venit cafelele.
- Tot amara?, ma intreba ea.
- Tot, zambii eu.
- Stii de ce am vrut sa iesim?
- Nu! Chiar sunt foarte curios!
- Faptul ca s-ar putea sa nu ne mai vedem vreo data. Voiam sa iti urez "drum bun" de data asta.
- Chiar ai citit poezia ..., am zambit eu din nou.
- Da. Chiar daca nimic nu mai poate fi cum a fost.
Am sorbit o gura de cafea si i-am raspuns:
- Daca altfel ar sta lucrurile acum, ti-as spune ca asta e bine, pentru ca am putea face ca lucrurile intre noi sa mearga mai bine.
Ea pufni, aproape innecandu-se cu cafeaua.
- Nu ar avea nici un rost, crede-ma.
Urmase apoi o pauza destul de lunga in care fiecare isi vedea de cafeaua lui si atat.
- Cat e ceasul?, intreba ea.
- Te grabesti?
- Nu, dar ma gandeam sa nu pierzi trenul.
- Mai am ceva timp.
Apoi iarasi liniste.
- Noi nu am avut nevoie sa vorbim prea multe, spusei eu.
- Ei, au fost alte vremuri atunci, raspunse ea zambind.
- Si totusi asa e, nu? Puteam sta unul langa celalalt fara sa zicem ceva si totusi sa stim ce vrea celalalt ...
- Ce rost au acum amintirile? Ce-a fost a fost ...
- Eram doar un copil, asta a fost gresala mea. Mai tii minte cand ziceai ca noi ar fi trebuit sa ne intalnim trei ani mai tarziu? Asa e! Ar fi fost altceva.
- Nu o sa stim niciodata, asa ca nu are nici un rost sa ne gandim la ce ar fi putut fi. Hai mai bine sa ne bem cafeaua ca timpul trece.
Nu am mai zis nimic pana la despartire. Doar am mers tacuti amandoi.
Intr-un final am ajuns in fata blocului ei.
- Iti multumesc pentru ca ai acceptat invitatia la suc, ii spusei eu.
Ea nu zise nimic o vreme, iar apoi imi spuse:
- Drum bun si mult succes!
- Merci! Mult succes si tie. Si tot ce iti doresti!
Am stat si ne-am privit cateva secunde lungi, fara a zice nimic. Nu mai era nimic de zis. Nimic din ceea ce privirile nu pot intelege. Uneori cuvintele sunt de prisos.