Prietene necunoscut, îți sorb cuvântul
Magnific rău... superb... chiar ireal,
Te-admir și sincer... de n-ar bate vântul,
Þi-aș ridica, în vis, palate de cleștar !

Iar arta ta sublimă ce cântă-n bucurie,
Dezmiardă al lumii vuiet diafan
Și-l îmbăiază-n spuma cea caldă de lumină,
O simt aievea-n mine... bătând ca un ciocan !

Parabole sfințite se calcă în picioare,
Se înghiontesc amarnic s-ajungă mai în față,
Ligheane de metafore divine,
Tu mi-ai turnat în suflet... și asta mă răsfață !

Îți mulțumesc și îți sărut veșmântul
Ce înfășoară blând a ta menire pământeană,
Rămâi mereu le fel !... continui rândul...
Dar sună cineva la ușă și mă cheamă...