Ce poate fi mai groaznic decat pierderea propriilor ganduri?Urasc intamplarile astea schizofrenice in care se intampla sa-mi pierd poeziile sau cugetele sau orice alt fel de scriere proprie...E ca si cum as pierde o bucata din mine,ca si cum cu putin as deveni mai strain de mine insumi.Ca si cum patrund intr-o lume pe care n-am s-o stiu niciodata dar in care m-am pierdut pe mine ca pe o entitate caracterizata de omogenitate...
Ce poate fi mai groaznic decat acel moment ce precede clipa de revelatie uitata?!Este tot asa cum aflandu-te in cel mai inalt varf de munte dintre toate, vezi sub picioarele tale universul,iar apoi brusc,dintr-o data te trezesti din somn plin de bale...Acelasi sentiment de neputinta,de irealitate,in care vrei sa te scufunzi in propria-ti piele cat mai adanc incat sa uiti ca prezentul exista intr-un asemenea mod vicios si distructiv,il primesti cand nu-ti mai poti gasi gandul intre faramele mintii!Este acea clipita in care parca intelegi totul,in care stii ca ceva ce pana atunci n-ai cunoscut,acum iti este la fel de clar ca lumina zilei.Acea clipa ucigatoare este in acelasi timp ucisa de o forta care vrea parca sa apere lumea de nemistere,care parca lupta din rasputeri cu mintea nostra si cu intamplarea...
Mi se pare uimitor de dureroasa o asemenea uitare,dar indispensabila sperantei.Se pierde atat de usor dara aceea firava a gandului prin vremelnicia secundei,incat nu mai ramane nimic vederii noastre.Si apoi nu intelegem nimic,si tot ceea ce ne mai ramane ne este imaginatia.Si poate sa ascunda atunci acea milenara clipita cele mai adanci secrete ale lumii si cele mai banale intamplari dintre toate.Misterul este insa salvat si pastrat ca mostenire a timpului mai departe!
Revoltator moment si inca sublim prin secretul sau atat de adanc si devorator de banalitate...Nu stiu cum sau de ce,dar parca as vrea ca mai des sa uit astfel de secrete aproape niciodata stiute...