D. urca scara scoțând la fiecare două-trei trepte câte un sunet ciudat. Ochii îi erau roșii. Păreau ieșiți din orbite. Se uita speriat înapoi.
„Când simți că lupta se apropie de sfârșit, tocmai atunci ea începe cu adevărat”.
Refuzul îl plesnise ca un fulger. Tunetul cutremură scările. Se împiedică. Se ridică. Acum râdea cu lacrimi.
„Crezi că asta mă poate opri?” îngâna urcând iarăși scara.
„O să mă ridic de fiecare dată când primesc o lovitură. Crezi că o cicatrice pe inimă e ușor de suportat? E ușor, da. Pentru cei ca tine. Ne păsătorii, insensibilii.”
Falsitate. Minciună. Adevăr.
Nori de cenușă cerniți peste sufletul gol. Un „nu simt” veritabil îl golise, dar avea forța să urce nenorocita de scară în întunericul roșu.
...........................................................................................................................
Începutul. Sfârșitul. Continuarea.
Ce avea să fie?
Un început apoteotic plin de speranță și poftă de tot, un sfârșit în gaura presărată cu cenușă sau o continuare a nepăsării care îi fusese impusă pe marginea prăpastiei.
Cam asta gândea D.
„Moartea m-ar scăpa de toate. Nu orice fel de moarte.”
...........................................................................................................................
Sunetul ceasornicului îl sperie și îl liniști în același moment. Treaz. Năuc. Lumina îi încălzi mâna. Tăcere. Cuvântul ieși cu greu de pe buzele cărnoase.
„Vis.”
Nu vis, coșmar; reflectat de realitate.
„Tâmpitule!”
„Eu?...”
„Mai întrebi, nenorocitule!?”
„...”
„Te joci cu sufletul, faci pe Dumnezeu, profanezi sentimentul. Ești un câine. Și nu o meriți.”
„Poate... Poate sunt un câine, un nenorocit sau ce altceva mai crezi. Nu contează ce crezi tu, ci numai ce simt eu.”
„Egoistule! Lașule!”
„Sunt doar cuvinte. Impersonale. Și sunt deja prea rece ca să mă afecteze. Bucură-te de ce îți oferă viața. Ce îți oferă viața? Doar șansa de a da greș. Nu contează ce spun sau ce cred ceilalți. „Ceilalți e proști.” Iar viața e o târfă. Îți oferă clipe de plăcere până când trebuie să plătești pentru ele.”
„Prostule! Scoate capul din carapace. Bucură-te de ce ți-a fost dăruit. Idiot egoist!”
„Du-te dracu’.”
„Ai ajuns deja...”

Linia care stabilea echilibrul se rupse în două. Se îneca în propriul sânge. Un fricos ce părăsea lumea pentru că nu își acorda o șansă.
D. de la durere. D. de la dragoste.
„D. așa e viața... Egoistule!”