agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-13 | [This text should be read in romana] |
A fost odata, spune o poveste, intr-un taram indepartat, o prea frumoasa, mandra intre toate si ne-mblanzita fata de-mparat. De-asa frumoasa ce era, pamantul tot era inmarmurit iar pentru frumusetea ei, povestea spune c-au murit in multe, grele incercari, luptand asa ca-ntr-o poveste, voinici chiar din cei mai vestiti, dar ea fecioara inca este. Caci pana azi nu s-a gasit, cat este lumea-asta de mare, voinic sa fi trecut vreo data, de cea mai mare incercare. Spunea povestea mai apoi, ca totusi n-ar fi chiar asa. Spunea ca printii toti mureau cand o vedeau cat e de rea. Ba inca eu am auzit, asa, ca soapte trecatoare, ca insasi ea i-ar fi ucis, cu un cutit ce il purta sub cingatoare. Nu vreau acum sa stric povestea spunandu-va ce-am auzit, si chiar de-ar fi asa, ce-mi pasa? Dar sigur e ca au murit.
Iar tatal ei vazand acestea, ingrijorat ca un parinte, si nestiind ce sa mai faca, a apelat la cele sfinte. Si merse el, cum spun, o data, pe-un munte unde-un pustnic sta si-l intreba ce-ar fi sa faca spre-a imbuna pe fiica sa. "Grea incercare, imparate, caci fata voastra pe cum spui e fara leac in lumea asta, de-ar fi sa-mi pui si capu-n cui. Am intrebat pe Cel Ceresc ce are fata de-i ursuza si mi-a raspuns c-asa e ea, dar are insa poate-o scuza. Mi-a spus ca noaptea ea viseaza nu la-mparati si fii de crai, ci visul ei se-dreapta inspre catre luna si stele cu al lor alai. Mi-a spus c-odata a zarit, din turnul ei in razele de luna, trecand pe-acolo un flacau ce-avea chiar soarele in mana.Apoi acuma, imparate, acela cred ca ai ghicit, era chiar diavolul se pare si se plimba nestingherit. Cumva, cu-a lui neagra magie ar fi vrajit-o-n ceasul rau, iar ea, copila fara stire, i-a dat pe veci sufletul sau. Zadarnica iti este lupta si sincer spun, imi pare rau. As vrea ca nime-n lumea asta sa fie-acum in locul tau." "Ce-i de facut, sfinte parinte sa pot s-o scap de necurat?" "Ma tem ca toate-s impotriva-ti, si nici chiar eu nu pot s-o scap." Ce tristi erau ochii de tata, mai tristi de-asa nu se putea. Simtea ca n-are nici o sansa lutand cu soarta asta grea. "Mai este totusi o speranta, chiar daca licarirea ei mai slaba e decat vreo data au fost chiar frunzele de tei." "Speranta, spui, as da o lume sa-mi capat fata inapoi, ti-as da si aur cat nu crezi, nu ti-or mai fi peretii goi!" "O, imparate, imparate, la ce folos atata bogatie, cand ea nu face cat un pai pe lang-a cerului imparatie?" Apoi statu o clipa-n loc si-nchise ochii sai adanci. Vazu un corp firav de fata si valuri mari lovind in stanci. "E totusi mare incercarea. Nu pentru altii, pentru ea, caci diavolul nu va s-o lase, acum cand este doar a sa. Si s-ar putea ca-n clipa-n care se va trezi din somnul sau, sa-si puie capat zilelor rapusa de ceasul rau." In ochi obositi si tulburi ai imparatului luci doar o secunda o lumina ce anuntau zorii de zi. "Nu-i saga, mare imparate. Degeaba fi va iar a sa, daca-mpinsa de necuratul si-ar lua atunci chiar viata sa." "Care-i solutia, imi spune! De nu, pe loc chiar poruncesc, sa-ti taie capul si sa-ti puie corpul in par, sa il privesc." "Ar fi posibil sa se-ntoarca, doar daca ea ar intalni pe cineva care sa-i deie motiv din nou de a iubi!" Cum pustnicul tacu pe data si a ramas inmarmurit, doar vantul cum trecea pe-acolo, atata doar s-a auzit. "Ce-i de facut? Atata doar? Cum as putea sa-i dau iubire? Ma iei drept prost, baga de seama, eu iute-mi ies din a mea fire." "Imi pare rau c-asa-i e soarta, as vrea sa pot, marite imparat, sa te ajut dar eu mai multe, de-acuma nu pot sa mai fac". Si-astfel zicand plin de tristete, privi atunci pe imparat. "Credeam ca ai sa-mi dai o veste, dar vad ca totu-i neschimbat" Iesi-mparatul din chilie si manios ii dadu foc. Au ars peretii vechi de huma pan-n-a ramas nimic in loc. Ajuns apoi la-al sau palat, ceru sa-i fie-adusa fata, iar ea veni si lumina pe toti care-i vazura fata. "Ce este, tata?", intreba, cu gandul dus la printul sau. "Ce vesti primit-ai unde-ai fost, caci maniat pari foarte rau?" "Iti spun acum, numai o data, m-am saturat de-atatea fete, acum esti tu, pe urma nu, de parca-ti umbla dracu'n bete." Pe cand spunea el toate-acestea, ea fata-ncet, incet schimba. I se intuneca privirea si deveni pe data rea. "Ce-ti pasa tie de-al meu dor? Ce-ti pasa daca insusi dracul m-a fermecat sa-mie sot asa cum n-ar fi-n lume altul?" Din ochii ei ieseau scantei si fulgera in tot palatul. Fugeau curtenii-nspaimantati, fugeau de dansa, ca de dracu'. Ba inca, insusi imparatul, spune povestea c-ar fi fost aproape de-a crapa, saracul, si-si cata iute adapost. Si pe cum spun, asa de-o data un nor de fum s-a aratat, in el statea chiar necuratul si se uita spre imparat. Curtenii toti inmarmurira si bateau cruce peste cruce, scuipau in san, batand matanii, caci se temeau de cel ce-aduce, in lumea asta boli si moarte, stricari la tot ce greu cladesti si se rugau la Cel ce umbla mereu pe caile ceresti. Se zgudui apoi palatul de tunet greu, caci necuratul, mugi intr-un tarziu cumplit, de il sperie pe imparatul. "Mi-am luat in lumea asta mica, precum toti stiti acum sotie. De-i veti clinti macar un fir, voi fi cu-ntraga-mparatie, aici si-mi veti simti mania, si nu vreti asta pe cum stiu. Eu nu vorbesc doar sa m-aud, aici pe data am sa fiu. Cat despre tine", spuse-apoi, privind in ochi pe imparat, "esti socrul meu, dar n-am sa preget a-ti socoti orice pacat. Si-acolo, jos, in lumea mea, iti spun cinsit, orice pacat e rasplatit in ani de chinuri, cum inca nici nu ati visat!". Se stinse-apoi in nefiinta norul de fum si-al necurat. Un greu miros ca de pucioasa plutea oriunde in palat. Si cum statuse nemiscata, in fata norului de fum, privea acum cu ochii ei de fata, printesa neintelegand nicicum, de ce se trag in laturi slugile fugind, caci pentru ea fusese dulce, glasul acela greu mugind. Incet incet, din spaima grea, parea-mparatul ca se-aduna. Era deja pe inserate si se vedeau raze de luna. "Ce dor mi-a fost sa-l vad din nou! Imi arde inima, parinte, de-asa iubire ce ii port, cum nu crezusem mai-nainte." Asa grai atuncea fata si plans umpluse pieptul ei. Fugi-n cerdacul ei de taina plangand mereu din ochii-i grei. In noapte-aceea luna plina facea din noapte parca zi, lupii urlau plangand in zare si-n noapte erau soapte mii. Vantul sufla cu-asa putere incat copacii-ngenuncheati pareau ca-si cer cu toti iertare la niste ingeri necurati. Bateau ferestre invechite si scartaiau din cand in cand. Palatul parca n-avea viata, si se parea ca-i un mormant. Trecut-au inca multe luni si-mbatranea vizibil imparatul, albise toata barba sa, de cand atunci, cu necuratul. Catase ajutor in stele, dar stelele toate-au tacut, mersese-apoi la vrajitoare. Degeaba calea a batut, caci drac pe drac nicum nu scoate, si nu se sapa intre ei. Catase-n urma o speranta la mult in urma-uitatii zei. Si n-a gasit nicicum sireacul, raspuns pe unde-a tot umblat, incat batran, sleit de vlaga, se-nchise in al sau palat. In toate satele din jur, domnea triste-usturatoare si nimeni n-ar fi cugetat sa ceara iar insuratoare. Iar pe palat de la o vreme era mereu un negru nor, nici paseri nu treceau macar intamplator pe-acolo-n zbor. Se duse vestea-n lumea toata de socrul celui necurat. Umbla povestea despre fata, eu insumi astfel am aflat. Si nu era, nicum speranta ca soarele biruitor sa-ndrepte pasi ratacitori spre locu-acela din popor. Si iarasi luni trecut-au grele cu nopti de spaima si de chin si iarasi se-auzea in noapte din cand in cand cate-un suspin. Stateam o data intr-o parte a lumii, care, nu mai stiu si povesteam si eu la lume, acestea toate cate scriu. Prin partile acelea insa, era tot soare, totul viu si paseri glasuiau maiastre asa cum numai ele stiu. Erau feciori frumosi si fete, erau tot hore, veselie. Pe scurt, era totul frumos, exact asa cum place mie. si-asa cum spun pe inserate stateam la margine de sat si am baut si far-sa simt usor, usor m-am imbatat. Iertat imi fie, dar, pacatul, dar vin ca-acela n-am baut. Avea miresme-ametitoare si tare, tare mi-a placut. Si stiti cum omul mai sloboade din cand in cand la un pahar o vorba ce-o tinea ascunsa. Nu-i un pacat, e chiar un dar. Ei, si cum spun am zis de fata, de frumusetea ei de vis si far-sa stiu, atunci pe data, la multi flacai li s-au aprins in ochi luciri tulburatoare, luciri de dragoste si dor. Am mai baut inc-un pahar si am simtit atunci ca mor. A doua zi, cand m-am trezit, eram doar singur-singurel. Ba mai era cu mine-un caine si tot mahmur parea si el. N-am sa lungesc acum povestea, ci am sa spun curat, cinstit, flacaii-nflacarati de-asera au stat un pic si s-au gandit si-ntrun tarziu, spre dimineata s-au luat de umeri si-au plecat, fiind ei beti, spre locu-n care era fecioara din palat. Mi-am pus atunci eu mana-n cap. "Ce am facut? Le-am dat idei, dar vor muri, caci necuratul va arunca foc peste ei!". Indat'am mers atunci in sat, am spus la oameni ce-am facut, dar ei se prapadeau de ras, si eu stateam parca nauc. "Nu-ti face griji!", imi spuse unul. "Pe-aici prin locurile-acestea, sunt cei mai buni, voinici flacai, cum inca n-a vazut povestea. Si nu se tem de necuratul, ascult-aicea, ce-ti spun eu, caci poarta-n gand mergand oriunde, pe Unul, Mare Dumnezeu!". Va spun acum ce-am auzit, caci insumi sigur n-am vazut, dar de asa minunatie, o lume-ntreaga s-a umplut. Din cei feciori ce-atunci plecara, doar unul singur la palat ajunse-ntr-un lasat de seara si s-a oprit acolo-n sat. Ceilalti flacai, bata-i norocul, s-au mai oprit in cate-un sat si si-au gasit cate-o sotie uitand de fata de-mparat. Dar 'cest flacau voinic din fire, el a tot mers spre afintit si pe cum spun, intr-un tarziu, palatul negru a gasit. "Cata-ti de drum cat poti, voinice!", ii spuse gazda-n inceput. "Fata-i pierduta pe vecie, caci nimeni, nimeni n-a putut s-o faca doar sa il priveasca a doua oara la palat, ba inc-acum mai umbla vestea in lumea asta-n lung si-n lat, ca insasi ea i-ar fi ucis visand mereu la printul ei. Asa ca fa tu cale-ntoarsa si las-aici orice idei!" Dar el flamand de cale lunga ceru sa-i deie de mancare. "Cat despre cele ce imi zici, imi pui credinta la-nercare? Nu stiu cum oamenii-s aici, dar n-am batut atata cale ca sa ma-ntorc cum am plecat, sfiit, cu coada-ntre picioare. M-ar rade-atunci o lume-ntreaga si demn nicum n-am sa mai fiu. Mai bine mort stand la racoare si-nghesuit intr-un sicriu. O moarte sigur toti avem. ce rost o viata in tacere? La noi in sat umbla o veste, c-ar fi candva o inviere. Cum as putea pururi sa stiu ca am venit atata drum si-ajuns la poarta la castel am renuntat, cum spui acum?" Sleit fiind de lunga cale, flacaul nostru a-poposit un timp la gazda ce-o gasise in sat intai cand a sosit. Rare erau zilele-n care din cer se arata zambind un mult dorit de lume soare ce-l astepta parca cersind. De cand flacau-n sat sosise, parea ca cerul sa-mbunat si zilele erau senine ca-n timpul cel de mult uitat. Si pe cum spun, pe la amiaza, a treia zi bravul flacau a mers la scalda sa se spele, cu voiosie-n gandul sau. Vazu atunci cea mai frumoasa din cate fete a vazut. "Erau frumoase fetele in sat, dar ca aceasta n-am stiut!". Era o bucurie vie, era un inger dintre sfinti. Uita de fata de-mparat si se simti ca scos din minti. In parul fetei, mandre flori isi gaseau locul parc-atunci ar fi crescut ca printre spice de grau, de vant batute lungi. Iar ochii ei, cata tristete, si cat de mari, plini de lucire, de parca speciali erau spre a trezi in om iubire. Era atat de simpla fata, si rosii buzele-i erau, inmiresmate, de poveste, si nu stateau, o clipa, numai una-n loc, caci ea canta un cantec vechi, si culegea din iarba flori. Iar el era cuprins de-un tremur ce-l simti in clipa-n care mori. Pierdut, statu o clipa-n loc si se uita la mandra fata. Ea il zari si inapoi, se trase-iute speriata. Povestea spune ca apoi, aprins de-asa o frumusete, flacaul merse unde sta si se gandea la cea tristete, care vazuse-n ochii mari, tristea-aceea-ngrozitoare si se-ntreba de ce plangea fiinta cea fermecatoare. "Aceea, biet sarman, flacau, e tocmai fata de-mparat. Mai bine tie ti-ar fi fost sa mori acolo innecat." "Aceea-i fata?! Nu-i mirare, ca lumea toata s-a umplut de vestea ei tulburatoare, tristea ei chiar m-a durut!". De-atunci, din clipa-n care zise, aceste vorbe a cazut si zile trei de febra mare, fara sa stie a zacut. Visa atunci un vis cumplit: era pe-o stanca prins in lanturi grele, in fata lui era o mare cu valuri ce urlau si ele. Iar la doi pasi, pe prag de stanca, sub care haul se-ntindea vazu pe fata de-mparat si-un glas cumplit se auzea: "Ai fost sortita numai mie! In veci vei fi numai a mea! Prin moarte-ti dau o-mparatie ce pururea va fi a ta! Iti dau eternitatea-ntreaga, iti dau ce nici nu ai visat si vom domni pentru vecie ca-mparateasa si-mparat!". Fata facu atunci un pas si inca unul mai apoi spre marginea de stanca unde stateau de paza doi strigoi. Ajunsa-acolo se opri, si-ntoarse o clipa ochi plansi, ii spuse doar: "Mai bine-asa" si se-arunca cu pumnii stransi. Cata durere a simtit! Si cat l-au ars lacrimi cazute! Se-oprise timpul si-ar fi vrut sa stranga clipele trecute. Un urlet greu ii rupse pieptul, iar glasul tot radea mereu: "De azi incolo e a mea, sufletul meu!". A treia zi plin de sudoare, el se trezi intr-un tarziu. Si inca alte zile trei ce a facut eu nu mai stiu. Stiu doar ca iarasi mandrul soare a fost plecat din cel tinut. Si iarasi stiu c-asa-ntristare pe-oricine chiar ar fi durut. In astea sase zile negre, printesa pace n-a avut. Se tot gandea la cel pe care, in lac, la scalda l-a vazut. Un timp nu spuse nimanui nimic, dar in a patra zi, se pare ca ar fi spus doar unui gand ca simte-o mare incercare: "Nicicand asemeni n-am simtit. Nici chiar cand printul meu calare, cu soarele la piept fiind, s-a aratat din departare! Ce-i oare tot ce simt acum, de ce n-am pace de trei seri? Trecut-au patru zile, iata, dar mie-mi pare c-a fost ieri. O, printul meu, de ce nu vii, ca dorul greu sa mi-l alungi, nu te-am vazut de-un timp acum, iar zilele mi-au parut lungi. O, vino, printul meu, vino si spune-mi de ce eu, imi pierd acuma serile si ma tot zbat in chinul greu." Se inserase apoi de-o data si fulgere ii anuntau venirea. Pe unde el trecea urland se raspandi nenorocirea. "Cum de cutezi sa iti ridici ochii spre un muritor? Nu stii tu oare ca aici e toata slava lumii lor? Pe cand eu sunt etern si tie etrnitatea am sa-ti dau. Iti cer prea mult sa-mi fii sotie? Nimic in schimb nu am sa iau!" "O printul meu, a ta sotie voi fi cat timpul va dura, dar nu pot sa nu spun ce simt, acum, in clipa asta grea! Mi-a dat fiori ce n-am simtit, mi-a dat aripe, simt ca zbor, mi-a dat eternitatea intr-o clipa si nu-mi mai pasa daca mor!" "Destul!", tunase glasul greu. "Ai sa il uiti precum iti zic! De nu, din tot ce vezi acum, nu va ramane chiar nimic!" Iar dupa ce au fost trecute acele sase zile gri, din mari se ridica un soare ce-asa nicicand nu va mai fi. Drept sa va spun nu stiu detalii, dar stiu ca-ntr-un tarziu de zi, pe cand se lasa inserarea printesa iute se ivi, iar flacauasul din poveste o asteptase linistit si-apoi sub teii cei in floare intaia oara s-au iubit. "Te-am cautat in lumea toata!", ii spuse el intr-un tarziu, iar ea-i atinse buza arsa si-i spuse simplu numai: "Stiu!". Apoi sarutul i-a unit pentru a mia oara intr-o seara, si pentru-a mia oara s-au iubit, iara si iara. De-o data, insa vant cumplit s-a pogorat din tot inaltul, si-un glas cumplit s-a auzit: "Sunt eu si nimeni altul!" Apoi nimic n-au mai stiut o vreme si s-au trezit intr-un final inlantuiti. "Ai cutezat sa-ti calci cuvantul?! Urmeaz-acuma sa platiti! Ai de ales", ii spuse fetei, "sa-mi sotie cum am spus, sau sa muriti cum totul moare la apus" Indata lanturile grele pe stanca rece au cazut iar ea privea parca pierduta la marea-n valuri ca de lut. Facu un pas, apoi un altul spre buza stancii celei reci, privi in gol apoi privirea o-ntoarese si stiu ca-n veci nu va mai sti ce s-a-ntamplat cu-acel flacau ce cutezase s-o caute prin moartea rece unde intrase. Ii spuse-atunci doar: "Te-am iubit" si sovai pret de o clipa, iar el urla din pieptul ars: "Mai stai o clipa!" Ea se opri sovaitoare cu parul fluturand in vant si-apoi striga o intrebare: "Pana cand?" "Pana cand o lume-ntreaga va suferi lipsa iubirii, pana cand te va lasa Stapanul firii? Sa-ti fiu sotie? Am sa-ti fiu, dar nu te voi iubi in veci. Nu simt acum decat raceala ce-o simti cand pleci. Iubirea mea este aici, inlantuita-n stanca rece, asa-ti voi fi si eu pe veci, cat timpul trece!" Facu apoi inca un pas, dar cerul tot s-a luminat: "Sa nu cutezi sa strici, Satana, ce e curat!" Un vant batu de-o data cu putere si ea privind o data inapoi, se simti smulsa cu durere si aruncata-n hau spre mari de ploi. Flacaul stranse atuncea cu putere din pumnii sai, sange curgand. Striga o data cu durere si-ngenunche, incet cazand. Din cer s-au coborat degraba, batand din aripi de smarald, trei ingeri si-au prins corpul fetei, cat era inca totusi cald. "Vom da iar viata unde a fost!", se auzi din cer un glas, "vom face totul ca-nainte!, Satana, piei, n-a mai ramas aici nimic din ce poti tu sa iei, caci s-au iubit si iata, de azi incolo sunt ai Mei!" Am tremurat cand in final am auzit acestea toate. Dar s-au iubit si chiar si azi se iubesc poate. Am vrut sa-nchei poveste-aici, dar n-am putut totusi s-o fac, 'nainte de a spune lumii, la nunta lor cum am jucat. A fost petrecerea in toi si a tinut o saptamana, au fost chemati cei mai de soi eroi, alesi pe mana. si dac-am fost si eu acolo, va spun cinstit, iar am baut doar un pahar din vinul care sa spun povestea m-a facut. Cand am plecat intr-un tarziu, cu capu-n nori si fluierand usor, am luat cu mine un butoi sa pot sa beau cu spor. Dar sufletul imi este trist, caci vinul tot am terminat si am mai spus inc-o poveste. Pe sa am si incalecat. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy