Curând,dupa 15 minute,îmbrăcată într-un palton călduros,mă aflam jos,în stradă.Am oprit un puști și l-am întrebat într-o engleză absolut perfectă unde aș putea găsi un loc în care sa beau o cafea."La ora asta?cafea?"s-a mirat piciul..."da!"i-am răspuns scurt și el mi-a arătat o clădire cu o firmă luminoasă pe care scria:Coffe Nero.I-am mulțumit băiețelului și mi-am îndreptat pașii în acea direcție.
Intrând,un val de căldură m-a lovit în față și m-am îmbujorat...am lăsat paltonul într-un cuier drăguț în formă de cobră și am cerut o cafea fetei de la tejghea,care m-a întrebat surâzând:"ca de-obicei?"....("ca de-deobicei?ce?sunt clientă fidelă aici?")..."deci!ca de-obicei?"a institat fata..."da!"i-am zis..."sigur!"....și am așteptat 3 minute.Mi-am rotit ochii prin cafenea în tot acest timp.Era mică și mobilată cu stil și bun gust.La acea ora era aproape goala...numai 4 mese erau ocupate.Am observat că într-un colț,mai retrasă de ochii curioșilor,se afla o masuță pentru o singură persoană și,lăngă ea,un suport pentru ziare care era plin.Fata de la tejghea a așezat cafeaua mea acolo și mi-a facut semn că pot să stau la ea...și m-am asezat...am luat un ziar și am citit data:"25 octombrie 1972"-am rămas fără suflare:pe prima pagină era scris cu litere mari titlul:"Eva Brown-rupe tăcerea!"....M-am uitat în jur și am văzut la o masă mai în față un tip care parea ok dar care de la prima vedere mi-a dat un sentiment ciudat.Mi-am dat seama că nu avea intenții bune și m-am ridicat brusc de la masă.Am plătit cafeaua mulțumindu-i fetei.
Eram în stradă și nu știam încotro să o iau....mă simțeam încolțită...știam că se va sfârși rău...și am început să alerg spre o stradă care părea mai aglomerată(întotdeauna m-am simțit mai protejată într-o mare de oameni...)
Si el venea calm în urma mea,fără să se grăbească,fără să se teamă că mă va pierde...Mă ingrozea gândul că eram vulnerabilă și el era cel care deținea controlul-animal rănit și apoi hăituit pentru plăcerea vânatorului-
Atunci m-am decis:am trecut repede stradă și mi-am întors fața spre el.Am citit în ochii lui nedumerire și tristețe.....ar fi preferat sa fug de el decăt să-l înfrunt.
Tulburată de neobișnuitul situației m-am oprit...și s-a oprit și el........Redeșteptat,glasul din mine s-a pornit să-mi strige:"Eva,ai crezut în el odată!Ochii aceștia au știut să te mintă atăt de frumos!"....și am fugit...și-am plâns...și m-am ascuns...mi-am căutat colțul în care să-mi admir rănile...