Spuneai că tot ce fac este să urlu, și ai avut dreptate. Spuneai să încetinesc ritmul, să trag aer în piept, și să scriu fără să gândesc prea mult. Acum asta încerc să fac, deși nu garantez că va fi cu mult mai diferită de ceea ce am făcut până acum. Mereu strălucitori și neobosiți ... dacă ai ști cât de mult aș dori să pot să uit șă să iert, să pot să încep să respir încet, adânc în piept, fără durere și fără dorința de a plânge. E o invidie dulce-amăruie, cum e ciocolata, o invidie simplă, o dorință de un nou început. Și nu pot să nu mă gândesc de ce persoanele care mă văd așa cum sunt nu îmi sunt aproape, sau mai degrabă de ce le descopăr prea târziu. Dacă ai ști cât de puține persoane mă “citesc”, câte persoane vor să mă vadă așa cum sunt. Cred că cer prea multe, de aceea ceea ce afirm sau “urlu” e atât de violent, pentru că trăiesc prea repede, prea ușor iert și prea ușor ignor. Ar trebui să încep să acord mai multă atenție, să nu mai fiu superficială, deși nu știu dacă ăsta e cuvântul potrivit pentru cum sunt, aș spune mai degrabă nehotărâtă, imatură sau necoaptă. Și totuși de ce tu ești așa: mereu strălucitor și neobosit, ai găsit secretul fericirii...? Și dacă l-ai găsit de ce ești egoist și nu mi-l dai și mie, să pot să “urlu” că sunt strălucitoare precum Venus și neobosită precum Iubirea? Poate că nu mai strălucesc pentru că sunt acoperită de durere și poate că am obosit pentru că nu am găsit ce Caut. Am scris bine, să știi, Caut, nu am căutat sau voi căuta, e permanent în mine dorința de a căuta… și atunci când găsesc ceea ce caut, e atât de departe, atât de imposibil, atât de ușor de pierdut, atât de natural de complicat… atât de… și iar râmân fără substantive, fără epitete, și apelez la verbe: a iubi, a dori, a spera, a visa, a plânge, a ierta, a răni, a scrie … ce bine mă cunosc verbele acestea… Sunt la fel de ușoare de pronunțat și de scris cum e să fumez o țigară. Autodistrugere… așa o numea cineva. Cât adevăr și totuși lasă-mă, măcar de data asta, să strig, să urlu, să nu poți să-ți dai seama de ce vreau, să nu se audă acea “zbatere de aripi care sună a suspin”… lasă-mă să fiu … strălucitoare și neobosită…