Caut cuvinte. De cele mai multe ori nu le găsesc. Din când în când, poate le strivesc. Fără să vreau. Cine mai știe! Rareori îmi pierd răsuflarea așteptând să-mi șoptească. Ciudat. Simt că ar trebui să fie pe undeva. Poate în jurul meu, poate la mii de ani distanță de mine. Sună aproape absurd însă încep la răstimpuri să miște printre trăiri să-și facă loc, să spună ceva. Cine mai știe ce! Atunci tac. Nu le mai caut. S-ar părea că vor să ma gasească într-o anumită zi. Le respect și aștept căutarea lor. Vor începe să-mi povestească istoria lor. Incredibil. Nu, încă nu m-am plictisit, încă mai am puterea sa le zâmbesc deși îmi par atât de ipocrite. Mijește în mine dorința să le adun pe toate, pană la ultimul cuvânt. Să le răstorn într-o geantă și mai apoi să le împrăștii ca pe firele de nisip. Tare sunt curiasă dacă s-ar mai întoarce. Să poată găsi calea? Le-aș citi disperarea însingurării în ochi fără glas. Ma tem ca tot n-am sa scap.Și-ar găsi într-o vreme o hârtie albă. S-ar închesui toate la adăpost. Și-ar reîncepe discursul, de cele mai multe ori, ipocrit. Să-mi poarte vreo clipă ranchiună? Glumești. Poate totusi să renunțe la șoapte. Ar fi ceva. Nu cred ca m-ar uita.
Mă înțeapă un verb în degetul mare al mainii mele de scris. Sângerez. Zâmbesc. Tac.
Ciudată poveste cu mii de cuvinte trăgând în urma lor gânduri, poate vise, transformând trăirea în aberații candide.