E aroape dimineață și încă nu pot sa dorm. Stau într-un fotoliu și îmi amintesc de vremurile frumoase ale copilăriei mele, în tîrgul Ieșilor.
Închid ochii, și parcă prin vis, îl vad pe tata, mergînd cu mine de mînă, un copil, pe străzile Iașului. Þin minte că mereu avea bomboane de mentă în buzunar, pe care mi le dădea cînd nu eram cuminte. Elegant, ii plăcea să mă îmbrace după asemănarea lui, în costume de stofă făcute la comandă și să mă ia la plimbare cu el, prin tot orașul. Alerg, sar într-un picior și rîd, si-i spun: “Tată, hai sa mergem pe la teatru!” Și tata, parcă plăcut surprins, întrebînd “iar vrei sa vedem La Boheme?” Si-apoi în sală, amîndoi încet, cîntînd împreună cu Rodolphe “Questo mar rosso”.
Din totdeauna, am văzut Iașul prin ochii mei dar și ai lui, neprețuit izvor de istorie și cultură. Fiece piatră și loc și casă avea o poveste pe care tata știa să mi-o spună. Ce frumos îmi vorbea despre oameni, locuri și vremuri de mult apuse... despre Odette, fata pe care a iubito în tinerețea lui, ale cărei scrisori de dragoste din timpul războiului, le-am găsit ascunse într-o cutie, acasă și cum adesea, mergeam pe la Tanzi, sora lui, care ne gătea choux a la crème si gălusti cu prune și ne făcea ceai negru cu lămiie.
Sînt zece ani de cînd tata a murit și aproape tot atîția de cînd am plecat din gara Iași, pentru totdeauna, lasînd orașul celor șapte coline și tinerețea mea în urmă. Cu drag mă gîndesc la el și la cît de mult îmi lipsește. Dragă tată...Yisgadal v yiskadash sh’mei rabbaw...