Opriți sângeroase secerători de ființe
Ce despică și ale timpului semințe !
Opriți asaltul întunecat al morții
Și dați ultima șansă luminii vieții.

Ce fiară este câteodată omul
Ce-și ucide-n fașă copilul !
Astfel nenăscuți oameni fără mamă-tată,
Bântuie această mizeră lume-ntreagă.

Ca niște corpuri cerești ce orbitează Pământul,
Nenăscuții oameni ne blestemă Așezământul.
Nu fi ucigașul speranței de mai bine,
Strigatul mut al durerii se-aude si la tine !

Fiți făcători de viață chiar și-n morminte
Și nu striviți în veci semințele sfinte !




DUREREA FÃTULUI

Avortul înseamnă până la urmă suprimarea unei vieți omenești. Părintele Galeriu ne spune că: „Din momentul concepției, se instituie o nouă existență umană, care are atâta viață și drept la viață, cât are și un nou-născut, un copil de școală, un tânăr, un adult”.10 De aceea, „mama nu are voie să-l ucidă, precum nu are voie să se ucidă nici pe ea, sinuciderea fiind un păcat de neiertat împotriva Duhului Sfânt.” [11]


Viziunea creștină asupra concepției omului este confirmată și de oameni de știință. Astfel, fiziologul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, consideră că: „… zămislirea se face în momentul întâlnirii celor două celule sexuale, a căror unire formează oul fecundat. În acel moment, Dumnezeu trimite sufletul, adică artistul incomparabil care, supunându-se poruncii Divine, se pune imediat la lucru, ca să-și construiască trupul care va viețui.” Drept care avortul nu poate fi înțeles ca o acțiune de ordin uman: „Nu veți găsi o fiară - oricât de sălbatică și oricât de feroce v-ați închipui-o -, care să fie în stare să calce ordinul lui Dumnezeu și să-și distrugă progenitura.” [12] Puțini oameni cunosc ce durere simte fătul aflat într-o asemenea situație.

Nici un om nu-și amintește ce s-a întâmplat cu el în uter. Primul an după naștere se pierde în negură. Dar acesta nu este deloc un argument ca să trecem peste durerile unui făt ucis prin avort. Durerea, spun oamenii de știință, este simțită prin anumiți receptori. Aceștia primesc semnale alarmante, care, prin rețeaua nervilor, ajung la măduva spinării. Nervii din măduva spinării trimit mesaje către creier, unde se înregistrează durerea.

Fătul, începând cu a 10-a săptămână de gestație, poate simți fiorii durerii. Are constituite toate structurile necesare pentru aceasta. Senzorii și nervii încep să funcționeze încă de la a opta săptămână. Atunci sistemul nervos este extins. Mișcările fătului nu sunt lipsite total de coerență, ci răspund la anumiți stimuli. Nervii, care transmit semnalele de la piele la măduva spinării, sunt formați până în săptămâna a 7-a.

Talamusul are structura formată deja, în luna a 9-a de gestație. Mesajele senzoriale înregistrate de acest organ, aflat în stadiu normal de dezvoltare, vor fi trimise către cortex. Noile cercetări au arătat că talamusul joacă un rol important în procesul formării conștiinței. Până nu demult, se credea că funcțiile senzoriale existau doar în cortex. Cercetări și experiențe de laborator demonstrează că acestea pot funcționa și în alte părți ale creierului. Cercetătorii de la Universitatea din California, Los Angeles (SUA), [13] au observat că și copiii fără encefal (acefalici), simt durerea. Se înțelege că fătul reacționează la stimuli la fel ca și adultul. Medicii susțin că un copil reacționează la durere în mod firesc din a 8-a săptămână. Dacă palma unui copil nenăscut ar fi înțepată cu un bold, acesta ar deschide gura de durere sau și-ar retrage mâna.

Concluziile cercetătorilor sunt anticipate de multe ori de practica medicilor. Astfel, dr. Maria Antoaneta Ciochircă a descris cu multe amănunte în ziarul „Adevărul” modul în care un embrion simte durerea despărțirii de trupul matern: „La trei săptămâni sunt schițate toate trăsăturile din care vor lua naștere organele fătului. Tot atunci apare prima schiță a sistemului nervos central, ca și sensibilitatea la schimbările de mediu din interiorul cavității uterine. Aceste schițe se dezvoltă, apar țesuturi și organe, iar la zece săpătămâni (două luni și jumătate) embrionul are formă tipic umană. În toată această perioadă, câmpul de sensibilitate al embrionului se lărgește și acestuia i se pot produce suferințe. Femeia care știe că se duce să facă un avort are un stres. La rândul lui, embrionul, aflat în legătură cu mama, are o stare de anxietate. Cred că embrionul percepe schimbarea chiar în momentul în care femeia își pune problema avortului. În timpul avortului, embrionul are exact suferința pe care o are orice organism din care se taie sau care este zdrobit.” [14]

Tot în acest articol se mai menționează că „… începând din a 52-a zi a vieții uterine, embrionul răspunde senzațiilor dureroase (conform aprecierilor făcute de academicianul român Constantin Maximilian). Când simte că va muri, fătul se strânge, de parcă ar vrea să se apere. Oare dacă ar avea lacrimi, ar plânge, așa cum fac copiii speriați de întuneric, de injecții sau pentru că au căzut? Cred că dacă un ginecolog, care face avorturi, ar privi în timp și ar vedea că embrionul sau fătul normal, pe care-l ucide, e un copil care ar putea să zâmbească sau să spună «mamă», nici unul nu ar mai face avorturi”. [15]

Obstetricianul și ginecologul american Bernard Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete în cazul avortului unui făt de 12 săptămâni (3 luni). Filmul surprinde momentul apropierii instrumentului ucigaș al avortului, atunci „fătul se mișcă într-un mod violent și agitat; bătăile inimii cresc de la 140, la 200 pe minut; el deschide gura larg, ca într-un strigăt mut. De aceea și filmul se numește Strigătul mut.” [16]

Medicina nucleară contemporană a confirmat concluziile acestui medic american, arătând că de la 7 săptămâni (50 de zile) se fac simțite undele encefalice, ceea ce, potrivit criteriilor științei contemporane, evidențiază nivelul evoluat al fătului, specific persoanei adulte.

Foarte mulți medici neurologi din Marea Britanie susțin că ar trebui să fie folosite anestezice în avorturi, începând cu cea de-a unsprezecea săptămâna de gestație. Susan Greenfield, neurolog la Universitatea Oxford, director la Royal Institution, a declarat: „Atâta timp cât o anumită ființă are un sistem nervos, oricât de primitiv ar fi acesta, ar trebui să o tratăm cu o mai mare atenție.” [17]