în camera de spital e mult alb
mult mai mult decât poate să respire DD
se lovește de El și tremură
în fiecare dimineață
și doctorul îi albește tăcerea
fără explicații
colegul din patul celălalt
mă salută
nu nu vreau să deranjez
răscolitor îmi întorc privirea
și mă așez pe latura patului
de lângă geam
încerc să-l mișc
sângele și-a încetinit mersul
pare să curgă în sens invers
îl iau în brațe și-l strig
DD sunt eu...

nimeni nu zice nimic
infirmiera îmi citește gândurile
și coboară în mine încet

privesc dincolo fereastra deschisă
o boare plutește
peste bradul din curte
plouă mărunt...

Dumnezeu îmi face cu mâna și râde

dezorientat mă ghemuiesc în umbra
corpului static
și aștept

teama mă înfășoară în fiori
mi-e frig și tremur
nu știu cât va dura frigul
ploaia interminabilă lovește
avid
durerea se cațără de urmele
ce-au mai rămas
aici jos
o liniște sfârtecă cerul
și mi-e teamă că aburul
respirației mele va mirosi
a cadavre de păsări
acoperind totul

înăuntrul meu se sparge tăcerea
și e tot mai greu de pătruns
clipesc confuz

îmi împreunez palmele
spre cer
și întreb

...unde ești, Doamne?!