Dragă Ina, după ce am citit despre lecțiile pe care ți le dau cu nonșalanță bașbuzicii tăi (pentru că, nu-i așa, în ultima vreme mai degrabă noi învățăm de la copii, decât invers), a venit rândul să-ți povestesc despre emoțiile pe care mi le dau ai mei.
Atât fata cea mare, cât și cea mică, au fost convocate în perioada asta la diverse instituții. Monica merge luni la maternitate. Se pare că acolo, undeva, au un software unde scrie, negru pe cyan, că în 29 iunie se va naște nepoțica multașteptată. S-au dus vremurile de altădata, în care dimineața îți spunea nevasta "Poți să pleci liniștit în delegație, mai am până nasc", iar seara, la întoarcere îți săreau ai tăi de gât "Să-ți trăiasca fetița!". Nu glumesc, exact asta am pățit eu când s-a născut actuala mămică. De văzut am văzut-o abia la externarea din spital. Astăzi, ginerele meu intenționează să-și vadă fata înaintea mămicii. Fiind la al treilea copil, s-a hotărât să asiste la naștere. Numai să nu leșine pe acolo, că e cam sensibil.
Cristiana, fata cea mică, e convocată la școală din două în două zile. E vremea bac-ului și, deși am pierdut șirul examenelor din familie, nu poți să nu ai un pic de emoții.
Ca orice eveniment important, ambele presupun niște cheltuieli. Despre plicurile din spital, în toate ocaziile posibile, s-a vorbit atât de mult încât, în loc de detalii, vin cu o epigramă scrisă recent:

La ieșirea din spital

La câți bani nevasta-a investit în mine,
Are o tendință veșnic să se-nchine
Ca la zeii antici, mă divinizează;
Nu mă mai îngroapă... cică mă-mpăiază.

În schimb despre banii dați la școală se vorbește mai puțin. Poate n-aș fi adus vorba, dar cu o lună în urmă vine Cristiana cu o cerere:
- Îmi trebuie două milioane jumate.
- Atâta costă banchetul ?
- Lasă banchetul, ăia sunt alți bani. Ãștia sunt pentru protocol. Comisie, bac...
Ca o paranteză, de când cu denominarea, în România se discută în ambele monede. Persoanele care nu lucrează cu bani, precum și cei care calculează mai încet, nu s-au adaptat încă și preferă să vorbească în lei vechi. Ceilalți după caz:
- A costat enorm, două milioane.
- O nimica toată, două sute de lei.
Revenind, suma solicitată mi s-a părut cam mare, în liceu la ei sunt câteva sute de elevi în clasa a XII-a. Așa că, la prima ocazie, l-am luat la întrebări pe un bun prieten, profesor la un alt liceu.
- Măi Gică, ce se face cu toți banii ăștia de protocol ?
- Da' cât ați dat ?
- Două milioane jumate.
- Puțin, la noi se dă trei milioane. Am auzit și de trei jumate.
- Păi bine măi, da' mi se pare enorm. Ce faceți cu ei? Comisia de bac nu e așa de mare.
- Nu noi, părinții. Păi nu e numai comisia, sunt o mulțime de supraveghetori. Și toți trebuie să mănânce. Și la propriu, la masă, și la figurat, în plic.
După care își amintește ceva și izbucnește în râs.
- Să vezi, cu ani în urma, unul din miniștri, mi se pare că Marga, a trimis prin inspectorate un ordin categoric - să se termine odată cu banii de protocol. Cică profesorii din comisie au diurnă. Directorul a transmis ordinul părinților, care au stat în banca lor. Începe examenul, prima probă, oralul la română. Iese un elev - 4. Iese al doilea elev - 4. Noroc că era curtea plină cu părinți. S-au mobilizat exemplar și au reușit să-i salveze pe ceilalți.

Am încercat să-mi spun că bacul e un eveniment special, o dată-n viață. Dar mi-am amintit altceva. O colegă de serviciu ne-a povestit acum câteva luni:
- Ieri am fost la prima mea ședință cu părinții, știți că abia mi-am dat fetița la școală. Învățătoarea e cea mai bună din școală, a trebuit să trag niște sfori ca să ajungem la ea. M-am dus cu speranța ascunsă că mi-o va lăuda un pic p'aia mică, doar știe bine să citească, să scrie, să socotească... De unde, s-a discutat numai despre bani.
Am zâmbit în sinea mea, aceeași dezamăgire trăisem eu la prima ședință cu părinții. Primul discurs al unei învățătoare, cu mici variații, e compus sistematic din anunțuri imperative:
- Anul ăsta trebuie să schimbăm neapărat băncile, sunt în ultimul hal. Am vorbit cu dirigintele clasei care învață după amiază, sunt și ei de acord să strângem bani. O să rotunjim suma, mai trebuie față de catedră și un lacăt nou la dulap. Nici tabla nu arată bine, poate o schimbăm anul viitor. La fondul școlii o să fie o sumă mai măricică, s-a hotărât să punem termopane peste tot.
După care:
- Am nevoie de câteva mămici să spele perdelele și de unul-doi tătici care să se ocupe de clanțe, ivăre, becuri…
Apoi, cu vocea mai dulce:
- Cine are talent la caligrafie ? Trebuie scris catalogul.
Pornit pe panta nostalgiei, am continuat să depăn amintiri în minte. La Monica, fiind primul născut, zelul era maxim. Am fost membru în toate comitetele de părinți, la toate cele patru- cinci școli prin care a trecut. La majoritatea din ele eram președintele comitetului. Strângeam banii pentru diverse festivități programate și îi depuneam la bancă, pe vremea aia dobânzile erau mari și merita efortul. La grădiniță desenam toate gazetele de perete, plus alte afișe și anunțuri.
La al doilea copil, Anca, s-a mai domolit puțin entuziasmul. Încă mă mai prindeau prin diverse comitete, mi-era rușine să mă fofilez.
La al treilea, Nicu, eram aproape indiferent. Mergeam la toate ședințele cu părinții, dar când era vorba de diverse activități mă făceam mic.
La al patrulea, Cristiana, am fost de-a dreptul pasiv. Ca să ajung la o ședință trebuia să-mi spună de două ori, prima oară să mi-o trec în agendă, a doua oară ca să nu întârzii mai mult de o oră. Bineînțeles că la jumătate din ele am lipsit. Nu că aș fi pierdut prea mult, în majoritatea timpului nu se discută altceva decât despre bani, iar asta ne putea comunica și copilul:
- Știți, trebuie să dați două sute de mii pentru fondul clasei, o sută de mii pentru fondul școlii și cincizeci de mii să-i luăm un cadou lu’ diriga de ziua ei. Aa, era să uit ! Profu’ de mate a zis să ducem șaizeci de mii pentru o culegere de probleme, iar profa de engleză optzeci de mii pentru un set de cărticele după care o să facem anul ăsta.
Cu prescurtările copiilor mă obișnuisem de mult. Când a ajuns Monica în clasa a cincea, după prima zi de școală a început să turuie:
- Tati, știi, diriga mea e profa de mate !
M-am luat cu mâinile de cap.
- Fato, îți dai seama că într-o singură frază ai făcut trei prescurtări aiurea ?
Dar pe urmă a trebuit să înghit, erau mult prea uzuale ca să mai îmi cert copiii.

Revin la povestea colegei mele. Credeam că nu voi afla noutăți, dar m-am înșelat.
- Să vedeți cum a încheiat învățătoarea: "Știu că la diverse ocazii, Crăciun, Paște, 8 martie, toată lumea vine cu cadouri. Vă rog frumos, nu vreau să văd așa ceva…".
"O, îmi spun în sinea mea, ce frumos !"
-… adunați banii și mi-i dați mie !
Ai mai auzit așa ceva ? Eu nu.

Să nu-ți închipui că între clasa a I-a și clasa a XII-a nu se întâmplă nimic. M-am întâlnit acum câțiva ani cu un fost amic (după discuție l-am cam ocolit), profesor la școala generală. Îl întreb:
- Cum o mai duci ?
Râde cu toată gura:
- Bine, trăiesc din meditații.
- Ai mulți elevi ?
- Toate clasele la care predau. Cine nu se meditează, nu-l scot din 4.

După mulți ani, mi-am dat seama că măcar omul muncea pentru banii ăia. Spun asta prin comparație cu mulți profesori de la universitate, care doar că nu își afișează tariful pe ușă "Examenul de economie - 200 euro".

Și pentru că sunt la capitolul școli, nici școala de șoferi nu e scutită. Ai auzit de scandalul de la Pitești ? Se pare că se formase o adevărată industrie pentru vândut carnete de conducere, fără să dai examen. Nu conta că ești analfabet, trebuia numai să știi să numeri în euro.

Eu mă plâng aici, dar să știi că tu n-ai voie. Dacă începi să ne critici și să faci comparații, mă fac foc. Tu vorbești, care sunteți plini de mafioți ?
:)