Fior hrănit de aripi grele... te-am dosit într-un dulap al cerului fără de stele. Deși tușeai gălăgios și sute de cuvinte fără rost (?!) se prelingeau din rănile-ți ascunse... N-am avut milă! Și... te-am îngropat printre hârtii scurse de sevă.

Oh... Iartă-mă! Și pune mâna ta cea șubredă și slabă peste condeiul muritor ce tremură printre lalele. Apoi ține-mă, căci nu mai știu să umblu... Of... iar mă clatin sub cuvinte puține...