Scrisoare domnului Unamuno



Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară
această moară de vânt. Þin minte doar că aripile aproape putedre, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs și eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni și unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinși că și vasul acela îl descoperise din greșeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-și pună problema că, fără credința acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greșeala norocoasă.
Totuși, altceva mă face să privesc această moară de
vânt ca și cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am
amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva
motivelor de tristețe, dar măcar ea refuză consolarea. Și,
între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca
lucrurile. Am aflat că nu poți să râzi liniștit de Don Quijote și în același timp să-ți faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Și e mai bine să nu amân.



Într-un fel, știu că măreția lui Don Quijote nu
poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate
birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument
contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno,
să declar că-l iubesc tot atât de mult cât și dumneavoastră
pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au disprețuit niciodată, chiar când am greșit
îndoindu-ne de el, și n-am socotit că ar trebui internat
într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale.
Bine-nțeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l
compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe și unii
care să-l apere; și vreau să mă recunosc printre ei, cel
puțin când am înțeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar
noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.



Mi-aș îngădui chiar să propun o altă metodă decât
dumneavoastră care îi sfătuiți pe cruciații ce vor pleca în
căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe
hidalgii rațiunii. Să-i înfrunte și, mai ales, să evite să
discute cu ei. La argumente, ziceți dumneavoastră, cei plecați să răscumpere mormântului bunului Cavaler trebuie să
răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimașe, cu
lovituri de lance. Și motivați: dacă vii cu argumente în fața argumentelor, ești pierdut. Poate mă număr printre acești hidalgi ai Rațiunii și n-aș izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aș putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor și că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Și totuși, îl iubesc pe bunul Cavaler și cred că-l putem apăra și altfel de ironiile și de batjocura scepticilor... Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunțat la funcția de dictator al Romei și s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoșați încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar câmd acesta scuipă în direcția lui. Dar spuse puținilor prieteni care îl însoțeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea." Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimașe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Și nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunța să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom
ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu
trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai
urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată?
N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpățânați? Să ne
răspundă.
Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don
Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinși că el nu
minte și nici nu se joacă atunci când pornește să ia cu asalt morile de vânt. Și să ne spună detractorii Cavalerului
nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Și dacă nu vor ști, să le explicăm noi... Să presupunem, așadar, că Don Quijote
vede, dintr-o dată, totul ca și ei. Pe obrazul său se
întipărește mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că
banala moară de vânt din fața sa este un uriaș cu care
trebuie să lupte? Se ferește să se întoarcă spre Sancho
Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum
a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în
care nu avea de învins decât fantome și de cucerit decât
batjocura celorlalți? Și ce sunt aceste arme stupide pe care
le ține în mâini? Și ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? strivit de rușine, Don Quijote se pregătește să
coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte
singur. Totul a devenit absurd și nu știe încotro să se
îndrepte. Se va despărți, firește, de Sancho Panza, acest
scutier caraghios și fidel și va încerca să uite totul...
(Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zărește în
apropiere un cimitir, iar, în fața morții, până și hidalgii
Rațiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deco,
se gândește el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morții s-o răpună. Și iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta și se pregătește să încalece iarăși, în vreme ce Sancho Panza răsuflă ușurat.) Și dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulțumiți cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum și să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-și uita nu numai iluziile, ci și cărțile. Să dărâmăm piramidele și să lăsăm deșertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea își nota reflecțiile și să-l trimitem printre ceilalți împărați romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea și să mai picteze chiparoși cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un șarpe târându-se în țărână și să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-și soarbă otrava pentru a-i șopti să nu-și facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfățișăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Și apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita mirați la noi și, în loc să ne răspundă, vor ține să le explicăm ce vrem să susținem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor și adevărului, ci numai îndoielilor și morții. Știm și noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine știm că dreptatea aparține acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credința că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizației egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deșert ar trebui să existe și o piramidă. Și oriunde nu mai e o speranță ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciți în deșert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.



Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez
pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci
străbătând deșertul și amintindu-și că piramidele el le-a
ridicat. Îl văd punându-și coiful, luând în mână lancea și
sulița, înstrunindu-și calul și pregătindu-se de atac
împotriva singurătății din fața lui. Vântul spulberă nisipul
și ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deșertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete și călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deșertului, în
adâncul singurătății unde își vor găsi moartea. Păsările,
halucinate la rândul lor de sete, așteaptă să le bea sângele
după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru
nu se teme. El pornește pe urmele acestor Circe ale
pustiiurilor, acestor sirene cu trup de nisip și, în clipa
când strigă, din strigătul său se înalță piramide.
Acolo m-a dus steaua strălucitoare și sonoră care
ne va călăuzi, spuneați, spre mormântul lui Don Quijote;
acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea
Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor.
Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi
am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce
urmărea ielele singurătății prin deșert.
Așa cum am înțeles că mormintele au valoare nu
pentru morți, ci pentru cei care trăiesc și le văd. Într-adevăr piramidele există în deșert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au
ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o
însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate
covârșitoare pentru toți cei care le privim. Ne vom putea
consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva
piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt
goale? Astăzi știm că nu putem să facem nimic împotriva
morții, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranței.
Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o
problemă de morală. Și, oricum, acesta nu e locul cel mai
potrivit pentru cei obișnuiți să ridice din umeri. Dar parcă
îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a
salvat până acum un om de la moarte". Și nu m-aș mira să-i
aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment
ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu înseamnă
că piramidele nu și-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că
au fost înălțate în zadar?" Ridicând asemenea obiecții,
ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din
frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia
nu cruță nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile.
N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească
liniștea faraonilor, ci să conteste deșertul, să demonstreze
că nu totul se întoarce în nisip ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Rostul acestor munți de piatră nu era să apere
mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii
n-au acceptat niciodată în întregime ideea morții. Și oare
trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deșertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli
răspunsul dușmanii Cavalerului. Și pentru prima dată vor
spune astfel, fără voiaa lor, un lucru adevărat. Așa este,
piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a
supraviețuit din Egiptul antic a supraviețuit datorită
acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub
copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supraviețuit. Într-un fel, faraonii înmormântați în ele și-au câștigat totuși nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialiști, n-ar mai ști azi ceva de Keops, Kefren și Mikerinos, dacă în deșert nu s-ar înălța cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde și să eșueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranțe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântați în ele.



Să le reamintim, de asemenea, cum și-a petrecut
ultimul an din viață Carol Quintul: încercând zadarnic să
facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce
înseamnă că Don Quijote poate locui uneori și într-un palat
regal, numai că atunci el nu vrea să obțină nimic pentru
alții și nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă
se tem mai puțin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-și debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deșertului. Să ia un pumn de nisip și să-l arunce disprețuitor în obrazul și așa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeași superbă liniște ca și Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniți de nisip, el înfruntă timpul, moartea și aroganța celor care nu cred în nimic decât în deșertul din ei înșiși.
Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul
Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva
bunul Cavaler și-a fixat el însuți pe față această mască de
piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce
înfloresc palmierii și de ce o piramidă care nu poate nimic
împotriva nedreptăților și a morții ne poate da totuși un
răspuns în privința celor blazați și înrăiți de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câștigat. Și, de fapt, așa trebuie să arate chipul Cavalerului. Și chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăiește și cel care trăiește iubește și speră chiar dacă deasupra porții sale scrie "Lasciate ogni speranza".
Și, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.



Există, poate, o clipă în viața fiecăruia când vede
limpede că nu negația era rostul lui. Îmi place să visez că
într-o asemenea clipă scepticii aroganți vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-idezlege de beția deznădăjduită de a spune "nu". Căci abiaatunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Și că ele nu sunt ca fațadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când își vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.
Deși, există riscul să mă înșel. Ei sunt atât de
trufași, uneori, și atât de obișnuiți cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor și pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.
Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiți să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar și steaua strălucitoare și sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar și această stea care, ziceți, va rămâne neclintită, liniștită deasupra capetelor noastre, strălucește, de fapt, în noi. Sunt convins, ca și dumneavoastră, că toți singuraticii, fără să se cunoască, fără să-și știe unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Și cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simțim fiecare? De aceea vă simt alături de mine și tot de aceea mi-am luat îngăduința să
vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou
steaua strălucitoare și sonoră a celor singuri și totuși
solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.



A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai
frumoasă din noi. Și cum blazații au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Știm și noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunțăm, ci să învingem deșertul cel puțin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Și ne-a învățat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui și compătimindu-i pe cei ce-l insultă și-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au așteptat să moară și au dat dreptate morții..."
În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca
scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci și inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreț cu cât încearcă mai încăpățânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morții, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuși, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambițiile gâunoase s-au amestecat
cu țărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puțin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părții de eternitate din noi. Misiunea uscățivului și sublumului nostru Cavaler nu era de a ne obișnui cu iluziile, ci cu încăpățânarea. El era tot atât de necesar lumii ca și piramidele, și din aceleași motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semețul Cavaler al Încrederii. Și niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpățânați, chiar dacă nu-i putem urma.



Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă
scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remușcare, pentru a uita și pentru a râde iarăși. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupați în cursa aceasta care gonește spre moarte.
Și, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească și să facă glume deșucheate dacă asta le dă curaj. Proștii, nici măcar nu-și dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primește ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalțe. Jignit, el devine măreț. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înțeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-și dau seama că nu mai e vorba demult de o carte și că însuși Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păți același lucru ca și hidalgii scepticismului.
Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi
cel folosit de Napoleon într-o discuție cu cardinalul Fesch,
căruia i-a arătat cerul în plină zi și l-a întrebat: "Vedeți
steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul și, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul și nu voi suporta obiecții." Așa vom face și noi, deși nu vrem să
cucerim lumea, ci doar o speranță. Cât timp vom vedea steaua
strălucitoare și sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom
urma drumul și nu vom suporta obiecții. Din păcate, istoria
și viața nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu
atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.