Dan Ionescu: Noi resurse poetice ale reveriei

de Ștefan Vlăduțescu
Ceea ce aduce nou volumul „Vis visus sau forța visului“ (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2008) este statuarea unei poziții visătoare a eului liric în raport cu obiectul și modul meditației sale.
Eul discursiv se individualizează ca stare, iar nu ca situare. Spectacolul minții producătoare capătă vizibilitate în a face experiența unei realități onirice. Starea fundamentală, cea care asigură generarea textuală și efectul liric, este starea de visare. Regimul sub care se mobilizează visul și în care se desfășoară gândirea producătoare este acela al unei „visări în cunoaștere” („Șoapte”, p. 38). Pornind dintr-o trăire și creând o trăire, poezia ne aduce la experiența estetică a visului care ne vizează, la visul care ne mișcă, la visul care are efect, adică la forța visului.
Reveria poetică, arată G. Bachelard (în „Poétique de la revêrie”, Paris, PUF, 1974, p. 13), este „o stare, o stare de suflet“, una în care se instaurează poezia ca loc ce face vizibil visătorul și lumea sa: „pe scurt, în toată puterea cuvântului, reveria poetizează visătorul“.
Poetica implicită a volumului aduce la acreditare ideea de stare. În „Tendință” (p. 71), visul este văzut ca „Imagine cu linii fabuloase/a ceva odată vizualizat/o stare după care să te iei“. În „Exteriorizare“ (p. 81) se vorbește despre „starea casnică”, iar în „În salon” (p. 17) se reține: „Am stare de avocat“.
Visarea se configurează atât ca o stare fundamentală a spiritului, cât și ca o formă a sensibilității. Modul în care apare ea în text este prin imagini: „imagine cu linii” („Tendință”, p. 71), „ca într-o imagine“ („Șoapte”, p. 38). Starea de reverie deci este modalitatea de a sesiza realul.
Reveria, ca stare de suflet, constituie o stare internă. Poezia însă este un fenomen de limbaj. Prin urmare, ca reverie estetică, poezia apare drept o experiență a limbajului (exterior) ce face loc în discurs unei trăiri visătoare.
Prima dificultate a reveriei poetice o reprezintă punerea în limbaj. De aceea, visarea și limbajul trebuie comensurate: „Între vis și limbaj/nu va exista vreo nepotrivire./Alternativa la opoziția realitate limbaj/Va fi visul” („Tendință”, p. 71). Problema nu vine din volatilitatea stării de visare, ci din perversitatea limbajului. „Limbajul, spunea L. Wittgenstein (în „Tractatus logico-philosophicus”, Humanitas, 1991, p. 54), deghizează gândirea”. Mai mult, după cum reținea R. Steiner („După Babel”, Univers, 1983), „limbajul uman mai mult ascunde decât revelă” (p. 278), „imprecizia fundamentală a limbii naturale este crucială pentru funcțiile creatoare de limbaj interiorizat și exteriorizat” (p. 274). Punerea visului în limbaj este o exteriorizare (vezi poezia „Exteriorizare”, p. 81).
Forța visului constă în a se impune ca vis limbajului deghizator și imprecis. Acest inconvenient al limbii ca obstacol îl sesiza și Eminescu: „Unde vei găsi cuvântul să exprime adevărul?“.
Visul ca trăire internă nu poate fi transcris; despre el se poate doar scrie. El se poate doar pune în cuvinte. În acest mod ajunge să ia forma cuvintelor, devenind astfel poezie (externă): „Un vis despre care se scrie/are însăși forma cuvintelor./Unele opere ambigui/exprimă farmecul și lumea de sub visare,/dar și cadrele lumii din care provine visătorul” („Despre vis”, p. 11). Fenomenul visării, lumea de suflet de sub reverie și dimensiunile ei („dimensiunii de vis” în „Constrâns la amurguri”, p. 72), precum și contextul din care se abstrage visătorul, toate acestea se păstrează în discursul liric. Dincolo de a fi farmec și încântare, visarea este „în cunoaștere”, fiind, totodată, o stare de cunoaștere. În plus, în poezie orice sentiment este o cunoaștere confuză (vezi „Șoapte”, p. 3).
Intrând în poezie lumea viselor îmbogățește lumea realității: „Lumina viselor îmbogățește, într-un fel misterios, lucrurile” („Înspre gândurile lui Dumnezeu”, p. 44). Aici este dezvoltată pe o cale nouă o idee poetică a lui Blaga: „Eu cu lumina mea măresc a lumii taină”.
Limbajul ajută visul să intre în lume, ajungându-se astfel la „Aliajul dintre vis și lume” („Reguli”, p. 48), la „apropierea dintre vis și lucruri” („Reguli”, p. 48), la o aducere în lume a ceea ce înseamnă „spațiul visului” („Reguli”, p. 48) și la „a gusta fericirea fără margini a stării de vis” („Reguli, p. 48).
Un aspect al forței visului îl reprezintă și intervenția lui corectivă: „Visul poate elimina posibilele erori din vederile de peste zi” („Constrâns la amurguri”, p. 72).
Punerea visului în limbaj face ca visul să devină discurs. Orice translație a reveriei (ce inevitabil preia obiectele lumii) către poezie reprezintă „o dezvoltare a discursului liric” („Legi fantastice”, p. 74). Discursul liric provenit din punerea visului în limbaj va crea un nou vis: visul literar, trăirea estetică. Visul ca stare interioară se va exterioriza ca limbaj și va stimula un nou vis de o aceeași nedeterminare și cu aceleași trăsături de confuz, ambiguu, incert. Una peste alta, devenit realitate literară, discurs liric, visul vrea claritate și distincție, vrea determinare, se vrea certitudine în lumea iluziei: „Literatura se vrea certitudinea unei iluzii” („Legi fantastice”, p. 74).
Reveria inițială poate fi și de natură erotică, caz în care discursul liric va aduce la experiență estetică trăirea erotică: „Într-o iubire/orice discurs trebuie să indice,/după înțelegere,/obiectul trăirii,/ca în formulele este vorba despre” („Legi fantastice”, p. 74).
Prin discursul liric reveria inițială, odată înțeleasă, se proiectează într-o altă reverie: visul produce vis; starea de visare generează o visare a stării de reverie. Odată constituit drept mecanism de visare, discursul liric stă la baza unui comportament estetic care extrage reveria din lucruri, din natură, din cosmos. Ca atare reveria poetică are două surse: una internă (reveria sentimentelor ce pornesc din interior) și o alta externă (reveria indusă de caracterele estetice, atrăgător-încântătoare și seductive ale naturii). Reținem ca surse la reverie și șoaptele („Șoapte”, p. 38), mângâierile („În căutarea mângâierii tardive”, p. 96), neliniștea („Constrâns a amurguri”, p. 72; „Extreme albe”, p. 62), melancoliile („Vârstă”, p. 84) și timpul („Formă de concesie”, p. 22; „Înspre gândurile lui Dumnezeu”, p. 44). Visul își trage, deci, puterea și din natură. Zăpada, de exemplu, îmbie la visare: „De pe sanie,/scrutam dealurile cu privire mândră/de mare domnitor/domnitor al tăcerii” („Zăpadă și vis”, p. 89).
În „Cuvântul înainte” (pp. 5-7), Dan Cristea (poate cel mai mare critic de poezie român al momentului, în orice caz cel mai sensibil și cu cea mai rafinată capacitate de individualizare) intuiește că volumul de față „ar putea însemna și o schimbare a modului (...) de a aborda poezia” (p. 5). Am spune mai mult: în poetica sa explicită, Dan Ionescu vizează să schimbe cu fiecare carte poziționarea față de obiectul poetic și limbajul de punere în undă lirică a experienței estetice interne, lucru ce se observă și în cărțile anterioare („Biblioteca într-o alocuțiune”, 1995; „Altceva de cunoscut”, 1998; „Departe de ocean”, 2000; „Fugă în scris”, 2001). Pe de altă parte, ceea ce domnul Dan Cristea interpretează drept parafrazări după Lucrețius, Ovidiu și Caesar, noi înțelegem drept visări alături de spiritele creatoare și refaceri în sine ale reveriilor acestora. În esență, întâlnim aici o similitudine cu ceea ce făcea Heidegger cu Parmenide și Heraclit. Heidegger traducea pe ce doi, aducându-i interpretativ către propria filosofie: textele celor doi erau mai mult temă de filosofare decât țintă de traducere. La Dan Ionescu, reveria poetică a spiritului creator menționează și utilizează texte din Lucrețius, Ovidiu și Caesar ca sursă de visare și, poate, în al doilea rând ca țintă de parafrazare. Pe aceeași linie situăm și reveriile alături de Cervantes. În ce privește apariția lui Pan, Venus ori Ares, observație de minuțiozitate a criticului, noi o explicăm drept resuscitare în reveria estetică a unor resurse ale limbii: „dispozițiile mitice” și „saturația de mitologie” (R. Barthes arată, în „Mythologies”, Paris, Seuil, 1970, p. 215, că limba are „dispoziții mitice”, iar L. Wittgenstein observa, apud J. Bouveresse, „Herméneutique et linguistique”, Paris, Eclat, 1991, p. 74, că limbajul nostru este „saturat de mitologie”). În demersul de a pune în limbaj, de a aduce la discurs experiența onirică, spiritul poetic suscită fondul mitic, mitologic al limbii: pe acest palier, forța visului nu este îndeajuns pentru a anestezia, amortiza, neutraliza inducțiile mitico-mitologice ale limbii. Cu alte cuvinte, pe acest palier limba domină reveria, declanșând în reverie impulsuri lingvistice. Când visul i se adresează, limba nu este îndeajuns de maleabilă. Dorind să exprime propria reverie, spiritul poetic este bruiat în formulare de fondul său lingvistico-cultural. Presiunea culturii este mai puternică decât visul, dar ea, paradoxal, este întoarsă ca o formă de stimulare a forței visului. Ceea ce se opune visului face visul și mai puternic.
Emergențele mitice și mitologice reprezintă în relația reverie-limbaj un fel de „a te lua gura pe dinainte”: apariția în lirică mai mult a limbii decât a discursului. Precum a zâmbi înseamnă „a râde în gândul lui”, tot astfel revelarea culturalului mitico-mitologic arhetipal înseamnă sforțarea neputincioasă a reveriei de a se impune gândului cultural.
Conclusiv, „Vis visus” este un volum remarcabil prin originalitatea poeticii implicite de resuscitare a visului, prin sensibilitatea experienței spirituale oferite și prin calitatea limbajului poetic ce o aduce pe aceasta la discurs.

Ștefan Vlăduțescu, în cartea "Mesaje și texte gânditoare“, ed. Sitech, Craiova, 2008