Pe bolta sentimentelor, senină uneori și conferind sensibilitate, apar din când în când turbulențe ce produc ramificații în universul sufletului.
Trupul nu este decât un purtător de matcă, târât în permanență pe trepte ascendente – numite ani, din ordinul unei regine neînduplecate – vârsta. Hrănit cu vitaminele mișcării, trupul stă de strajă ca nu cumva mizeriile celor din jur să pătrundă și să tulbure liniștea.
Protejată de trup, închid ochii, iar sufletul încondeiază cu lumina sfântă a iubirii sensul cuvintelor din mintea mea. În unghere tainice, în mod misterios, se nasc semințele idealurilor pe care tot el, sufletul, le va lăsa să încolțească, hrănindu-le cu dorință, crescând puternice, iar drept roadă, va fi cules „noul”, exprimat prin creație.
Creația, în mod voluntar, dorește libertatea de exprimare și o realizează iubind o altă viață, paralelă, asociată celei de până atunci. Ca într-un nod gordian, aceste vieți paralele se ramifică, făcând ca sensul să fie posibil, materializat într-un alt sentiment, numit dragoste, care, prinzând aripi, dă un nou sens șoaptelor izvorâte din inimă.
În fiecare interior, fiecare trăire produce o ramificație, care, macerată în laboratoarele sufletului, face ca sensul să devină posibil, conducând astfel trăirea către orizontul cunoașterii, acolo unde legile nescrise sunt unanim valabile, iar respectul de sine îmbracă forma trupului, făcându-l valoros prin ceea ce poartă, nicidecum prin el însuși.