Citesc din când în când ceea ce scrii. Aceeași impersonalitate mă lovește dintre rânduri. Cuvinte mari, expresii minuțios și îndelung gândite…panglici de plastic rece. Mă gândesc că dacă mi-aș fi putut înfrânge disprețul pentru savantlâcuri secate de implicații profund personale și aș fi lătrat și eu la unison, impersonal, prolix și important, aș fi primit o mângâiere. M-aș fi prostituat pentru un os, să-l îngrop în grădină, mi-aș fi lipit limba de clanța înghețată a ușii sufletului tău. Dacă aș fi lătrat intelectual, cu frustrări absolute, făcând frumos pe labele din spate, aș fi fost un pudel – dar dacă tu m-ai fi iubit așa, te-aș fi mușcat. Sunt un Husky independent, sălbatic și loial în felul lui – nedresabil de tehnicile ideilor reci prin care fac maraton în pas alert în nopțile polare. Pe mine mă cheamă lupii care urlă în mine, cu chemarea unui sânge mai presus de cuvinte. Rațiunea ne înalță, dar cuvintele doar ne ascund, ne îmbracă după croieli moderne și ne înăbușă trăirea într-un look neautentic – defilăm anorexic pe un podium strâmt, în aprobarea unor nimeni. Eu nu vreau să-mi țin rațiunea „la oraș”, să-mi frec coatele de alți savanți cu mâinile în barbă. Pe mine mă cheamă lupii, mă duc să-mi asum adevăratele cuvinte, acelea nerostite și negândite, cuvintele-oglindă, cuvintele-bici și necuvintele.