Scrisoare domnului Erasm



Mă uit (a câta oară?) la chipul dumneavoastră din portretul pe care vi l-a făcut Holbein. La surâsul dumneavoastră sceptic și obosit. Surâsul unui om bun, prudent, înțelept și învins, al unui om care toată viața a căutat calea de mijloc și până la urmă s-a trezit singur, strivit între cei pe care a vrut să-i evite. O, cât de mare a fost uneori tentația de a vă urma exemplul, domnule Erasm, de a mă înconjura de cărți, cerându-le o liniște și o înțelepciune pe care nu le-am avut niciodată. De câte ori viața a ținut să-mi aducă aminte că nu mă pricep să lupt nici împotriva tristeții, nici împotriva abisurilor agresive, am invidiat aerul liniștit, imperturbabil care vă ocrotește în timp ce scrieți.
Pe obrazul dumneavostră îngălbenit ca fildeșul nimic nu amintește pasiunile secolului al XVI-lea. Dimpotrivă, totul le ascunde. Vă bănuiesc obosit și scârbit de multe, prea dezamăgit ca să mai înfruntați brutalitatea ambițioasă și zgomotele. Afară lumea s-a împărțit în două tabere? O, privește! Nulli concedo, nu vreau să aparțin nici uneia, e răspunsul dumneavoastră. Luther n-are decât să-și bată în cuie tezele pe ușa catedralei din Wittenberg. Zarva făcută de loviturile lui nu pătrunde până la dumneavoastră. În cameră e o liniște străină de acțiune, dar și de patimi. Nu e loc decât pentru cărți. În rest... Nu, dumneavoastră sunteți hotărât să nu întoarceți capul. De altfel, n-ați ascuns niciodată că într-un tumult erați ispitit să-i imitați pe prudenți și că ați vrut să ștergeți din atidudinea dumneavoastră orice emoție. V-au displăcut corurile din tragediile antice și cu atât mai mult trebuie să vă fi displăcut riscul de a renunța la o liniște unde cărțile nu înșală niciodată. Și în ciuda faptului că v-ați atras din partea lui Luther porecla batjocoritoare "regele ambiguității", nici un partizan al prudenței n-a fost vreodată mai limpede. Cinci universități v-au propus o catedră. Un papă v-a oferit pălăria de cardinal. Ați refuzat. Ați vrut să rămâneți homo pro se, uitând crispările, vanitățile și rănile lumii.

Aceasta să fie, totuși, menirea înțelepciunii? De a ne pune la dispoziție un deșert confortabil? De a ne asigura o neutralitate ferită de riscuri? Și ce înseamnă, în fond, homo pro se? Poate exista cineva pentru sine fără să rămână foarte singur? Ne ajung oare cărțile? Putem conta la nevoie numai pe ele ca să fim fericiți? Mi-am pus aceste întrebări de multe ori și niciodată n-am fost în stare să dau un răspuns complet. Și mai ales, un răspuns de care să nu mă îndoiesc.

M-am visat odată sub un măslin bătrân, unde la umbră vă odihneați dumneavoastră. Era o răscruce acolo și din ea porneau două drumuri. Unul drept, plin de obstacole, altul sinuos, cu multe ocoluri care evitau toate riscurile. V-am întrebat pe care dintre ele trebuia să pornesc. Ați zâmbit ușor, abia perceptibil, ca în tabloul lui Holbein și nu mi-ați răspuns nimic. Apoi, ridicându-vă, v-ați îndreptat spre drumul cu multe ocoluri. Am vrut să vă urmez și n-am putut. Îmi împietriseră parcă picioarele. Și am rămas așa până când silueta dumneavoastră a dispărut cu totul și nu mai vedeam decât cele două drumuri înecate de praf și de căldura amiezii. Brusc, ele au început să ardă ca două vrejuri uscate, iar cenușa a risipit-o vântul. Eram singur și neștiind ce să fac m-am culcat la umbra măslinului să mă gândesc, să caut o soluție. Undeva în Orient îmi povestise cineva despre o plantă carnivoră care ucide numai în ceasurile de amiază, când căldura toropește insectele și lumina e plină de făgăduinți. Nu înțelegeam de ce-mi aminteam asta și am adormit. Când am deschis ochii, cele două drumuri erau la locul lor. Mă așteptau. Ele m-au așteptat totdeauna, indiferent unde m-am aflat. Altădată am cunoscut o femeie bolnavă care, nevrând să vadă anumite persoane, își acoperea ochii cu mâna când se întâlnea cu ele. Astfel, elimina din realitate tot ce nu-i convenea. Din instinct de apărare sau din alte pricini expurga meticulos realitatea înainte de a lua cunoștință de ea. Uneori, îmi aduc aminte de asta, în împrejurări în care nu mai vreau nimic altceva decât să fiu liniștit.


Ne rămân, desigur, orice s-ar întâmpla, cărțile. Ele nu ne părăsesc niciodată și sunt totdeauna gata să atenueze lacunele care ne dor. Dar putem trăi numai între cărți? E drept că au fost clipe când aș fi răspuns "da". Acum nu mai sunt sigur... Au existat totuși oameni care și-au imaginat paradisul în forma unei biblioteci. Și aș putea să încerc... Dar pe prima pagină la care am deschis e portretul dumneavoastră. Și iarăși vă văd zâmbetul. Acest zâmbet care putea însemna triumful înțelepciunii și nu înseamnă, poate, decât oboseala și eșecul ei. Înaiintea mea se află chipul unui om pe care liniștea în care s-a retras îl apără și în același timp îl învinge. Omul acesta celebru din fața mea, a cărui favoare au căutat-o regii și papii, a rămas atât de singur, încât până la urmă ambele tabere l-au dușmănit. Luther a pronunțat anatema împotriva dumneavoastră, Vaticanul v-a pus cărțile la index, iar evenimentele și timpul v-au împins tot ai mult în uitare... Surâsul dumneavoastră obosit și discret nu ascunde prea bine un anumit scepticism. Parcă, în vreme ce scrieți, bănuiți că nu veți fi citit decât de puțini. Din ce în ce mai puțini. Astăzi, abia dacă mai răsfoiește cineva, domnule Erasm, "Elogiul nebuniei", cartea dumneavoastră cea mai răsunătoare, deși ea ar fi încă utilă, chiar foarte utilă uneori. Și cu tristețe observ că sunteți unul dintre nuele care trec prin lume fără opera lor. Ce încredere să mai am atunci în înțelepciune? Singurătatea începe chiar lângă mâinile dumneavoastră... Nu, nu asta vreau. Înțelepciunea nu poate exista ca să ne împingă în singurătate. Și în ce mă privește n-am știut niciodată să zâmbesc... Uitându-mă la dumneavoastră îmi spun căă e o artă și asta. Să înfrunți golul din jur cu un surâs. Să opui dezamăgirilor un surâs. Să-ți fie silă de intringi, de insolență, de prostie, de ticăloși și să surâzi. Să auzi invectivele celor care te învinovățesc și să surâzi mai departe. Să te simți obosit de precauțiile la care a trebuit să faci apel și să-ți păstrezi același surâs liniștit, imperturbabil. Să foiască patimile ca șerpii în jurul tău, păianjenii să-și țeasă pânza și nimic să nu-ți crispeze surâsul. El să fie victoria ta. Arma ta. Răspunsul tău... Inutil, domnule Erasm. N-am știut niciodată să surâd cum trebuie. Și dacă asta înseamnă înțelepciune, înseamnă că n-am nici o șansă să devin înțelept. Pe steaua aridă a melancoliilor mele această floare ciudată nu crește. Nu-i cunosc, de fapt, nici culoarea, nici parfumul și nici măcar nu sunt sigur că ea e floarea pe care o caut.


Totuși, aud vorbindu-se mereu despre înțelepciune. Am citit maxime frumoase ale unor autori care mi-au dat senzația că sunt în cunoștință de cauză. Iar dumneavoastră care ați evitat totdeauna declarațiile categorice i-ați scris lui Luther că printr-o rezervă înțelept păstrată se poate obține mai mult decât printr-o intervenție impetuasă. "Nimic prea mult", ne-au avertizat și înțelepții Greciei. Și ca să nu uităm avertismentul, l-au scris pe templul lui Apolo. Dar viața, după câte am văzut, nu se sinchisește de maximele frumoase. Ea ne-a obligat să înțelegem că are uneori nevoie nu de orice adevăr, ci de un adevăr exprimat cu vehemență. Și iată-mă stând în fața acestei foi de hârtie, ca Ulise legat de catarg, ascultând niște cântece de sirenă ciudate care vin din memoria mea sau din iluziile mele, nici eu nu mai știu bine. Și simt că ar fi timpul să mă lămuresc ce vreau de la înțelepciune. Arta de a nu ajuta eu însumi tristețea? Liniștea? Poate, ceea ce am invidiat la înțelepți a fost altceva, nu liniștea lor. Uneori sunt gata să-mi spun: ei bine, nimic nu e prea mult! Viața are dreptul la exces. Dar până unde pot împinge orgoliul acestei afirmații?


Altădată, trebuie să recunosc, nu-mi punea atâtea probleme. Mă mulțumeam cu tinerețea mea. La înțelepciune nici nu mă gândeam. Și atâta câtă voi fi agonisit-o, am risipit-o fără prea multe remușcări. Abia într-o dimineață m-am trezit preocupat de toate aceste lucruri. Să fie o anumită oboseală sau vârsta de vină? Nu știu. Ceea ce știu e că n-aș vrea să fac din viața mea o formă de abilitate. Mi-ar fi de ajuns să o trăiesc fără echivocuri. Și, oricum, nu sunt dotat pentru arta de a eschiva. Uneori mă simt ca un elefant închis într-o vitrină cu porțelanuri. Și mă tem să mai fac vre-un pas, deși îmi dau seama că nu voi putea rămâne multă vreme astfel.
Acestea au fost, de altfel, momentele când, negăsind calea de mijloc, m-am răzvrătit împotriva ei. Pentru ce alergăm totuși după înțelepciune?, mi-am zis. Să ne temperăm pasiunile? Să trăim numai pe jumătate, în loc să trăim în întregime? Istoria i-a uitat îndeobște pe cei precauți. În schimb, i-a ținut minte pe cei care au ars până la capăt, renunțând la o înțelepciune care nu-i învăța decât cum să se spele mai repede pe mâini. Nimic prea mult, asta ne-a repetat mereu unii înțelepți. Nimic prea mult, deci totul înjumătățit. Și suferința, dar și victoria asupra ei. Și riscurile, dar și orgoliul de a le înfrunta. Acești înțelepți au stăpânit în detaliu arta de a nu pierde, dar n-au cunoscut niciodată, poate, în întregime, arta de a câștiga. Și cine laudă, la urma urmei înțelepciunea? Tot cei înțelepți. Ei și-au asumat aproape mereu rolul de judecători și, firește, vor împărți dreptatea în favoarea lor. Nu vor putea spune niciodată ca Michelangelo "nu se știe cât sânge costă" despre opera lor deoarece nu sunt dispuși să verse o picătură de sânge în cerneala sau în culorile lor și se vor lăuda totdeauna că au dormit bine după ce s-au dus la culcare. Au impresia că, spre deosebire de cei excesivi, iau totul cu tact de la viață, dar, adesea, aceasta nu e decât o formă de a renunța. Și dacă lucrurile stau astfel, de ce să mai râvnim să fim înțelepți? Pedanți ai frustrării... Dar poate că această pornire imprecativă nu e decât un nou semn al ignoranței mele în privința sensului înțelepciunii. Deși ar fi trebuit să știu că fiecare își trăiește viața în contul său. Nu putem da vina pe cărțile pe care le-am citit, pentru ceea ce am greșit singuri.

Aici, între cărțile mele mă simt liniștit. Nimic nu mă amenință. Iau cartea pe care o vreau și o citesc. Dacă nu-mi place, o pun deoparte și iau din bibliotecă alta. Pot uita dacă e noapte sau zi. Pot uita dacă afară e soare sau plouă. Și sunt clipe când nu-mi mai doresc nimic altceva decât să citesc. Pe urmă mă gândesc că asta nu ajunge. Chiar din cărțile acestea aflu că de-a lungul istoriei au fost unii care au visat când ar fi trebuit să strige "nu" sau "da". Și care fără voia lor au ușurat în felul acesta lucruri pe care le evitau. există destule exemple în această privință. Ele nu mai trebuie nici măcar demonstrate. De aceea, priviindu-vă în timp ce scrieți, liniștit și singur, îmi spun că invidiez pacea care vă înconjoară, făcând tot ce pot ca s-o suspectez, mai ales că rătăcirile dumneavoastră prin Europa, dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta, tot mai singur și surâzând unei lumi care v-a uitat, nu m-au convins niciodată de liniștea lor... Auzind odată că a fost apris un nou rug, dumneavoastră ați vrut să alungați acest gând printr-o ironie: "fiind în pragul iernii, va crește prețul lemnelor!". Dar ironiile nu rezolvă întrebările, ci le amână. Cum să nu mă îndoiesc de dreptatea dumneavoastră? Dacă nu facem nimic împotriva tristeții, ar trebui să nu facem nimic în favoarea ei. Din păcate, uneori, nefăcând nimic împotriva ei, facem totul în favoarea ei. Și astfel, domnule Erasm, înțeleg că sub încercările de a evita cu orice preț riscurile se poate ascunde o capcană. Într-adevăr, am învățat, și nu din cărți, că nu putem acționa decât în momentul care este al nostru, că, în fapt, toți cei care s-au retras din timpul lor și dintre oamenii în mijlocul cărora trăiau, crezând că aceasta este de ajuns pentru a constitui o morală, au renunțat la singura realitate ce le era accesibilă. Și că a iubi lumina și florile nu poate suplini datoria de a iubi dreptatea și adevărul.


Pentru că nu cunosc mare lucru despre virtute, n-o invoc. Sunt totuși convins că ea nu se rezumă la a alege ceea ce ne ocrotește cel mai mult. Este oare o virtute să cerem înțeleciunii numai să ridice un zid de liniște între lume și noi? Să ne lase să continuăm netulburați reveriile, indiferent ce se întâmplă cu noi și în lume? Să ne scriem și să ne citim cărțile fără să mai auzim nimic? Satisfăcuți că drumul de mijloc nu duce în Paradis, dar nici în Infern...

Soarele care mă îndeamnă să închid ochii și să stau astfel,
biciuit de căldură, îmi așază pe obraz o mască.
Ea mi se lipește de obraz și într-o zi obrazul ar putea ajunge nu numai să suporte masca,
dar și să ia forma ei. Ceea ce e de ajuns să mă sperie.
Probabil, astfel nu poți ajunge să faci treaba nedreptăților, dar poți ajunge complicele lor. Și gândul care mă stăpânește acum cel mai mult, domnule Erasm, e că nu vreau asta. Deși, poate că adevărata mea vocație a fost totdeauna să ezit, nu să iau hotărâri.


Despărțindu-mă de surâsul dumneavoastră, mă întreb dacă ați fost fericit. Oare a reușit cineva să-ți întemeieze fericirea numai pe surâs? Afară soarele a trecut de amiază.