Seara mereu mă gândesc la el. Aștept să-mi zâmbească cu părul lui cret și grizonat și să-mi spună lucruri banale în care să descopăr adevărate filozofii și să simt împlinită, ca și când mi-aș fi infipt catargul într-o nouă Africă.
Îmi dezlipesc fruntea de geamul rece și urmăresc dâra ce se șterge cu fiecare secundă ce se scurge...și toată teurgia din lucrurile triviale pare a fi dotată cu ceas cu cronometru. A venit vremea să dispară magia. Și buum... el nu reapare.
Mi-e dor de vocea ei acută, pe fundaluri mocnite de muzici proaste, asezonate cu hamei. Orele petrecute în căutări de câini fugari pe dealuri înghețate și hainele mele pline de năpârliri de animal ce-mi lingea provizoriu frustrările, de se duceau pe apa Someșului. De marșuri prin muzee multi-etajate, supraaglomerate de pitici asiatici și maratoane culturale, însoțite de glume seci despre existența mizeră a individului de duzină, în care ne regăseam.
Nu mi-l pot iradia din minte. Încă îmi bantuie sufletul ca o stafie, chiar daca am murit pentru el, sper că e fericit. Îmi doresc să-și găsească liniștea. Să ajung să fiu la punctu zen cu tot bagajul meu de memorii nesoluționate.
Abur de tutun mă învăluie mereu în nopțile stinghere. Totul era suportabil, când mă înecam alături de ea, în coktail de lacrimi alcoolizate și râset afumat, la o dezbatere de confesiuni dureroase, ce odată rostite păreau pe jumatate remediate.
Apoi a venit el. Îmi tot întinde mâna de parcă ar încerca sa ma salveze de la înec. Dar mă încăpățânez de fiecare dată să arăt că stiu să mă ard și singură. Mă mir că încă își pierde clipe lângă mine. În locul lui, aș fi fost demult în brațele altcuiva, căutând pe cineva asemănător cu care să relaționez. Nu-i merit răbdarea. Poate Într-o zi o să dobândesc și eu deprinderea de a lăsa zidul jos și a convoca pe cineva în labirintul meu mental și buruienos.Până atunci,e frig și abur, nor de tutun, fără ea, fără el, fără promenadele deprinse din filmele vechi, fără poveștile lui nemuritoare...doar fum și scrum....