pământul din mine stă să se surpe
în glezne
rădăcinile mamei mele înfipte vor rămâne
așa descălțate suspendate ca un cer cu fruntea aplecată
după ce-mi vor da târcoale de câteva ori
ca să-și tencuiască văzul
ca să se asigure că nu mai există nicio fisură de speranță
vor seca
la început de sete
în cele din urmă din iubire
pământul meu va deveni roșcovan
ca cel de savană
va avea palmele înmuiate în sângele altora
și incisivii
moartea va trece pe aici are un cărucior
are și o inimă
ce împinge sângele ei lipicios și greu
în toate cotloanele sufletului meu imaginar
e mai ușor, îmi spune, să târăști
după tine o pradă cu toracele golit
de toate viețile ce le-ar fi putut avea
căruciorul ei scârțâie ca o vioară în mâna unui începător
ea nu și-l murdărește cu muribunzi își poartă în el anii
o vreme nimeni nu va mai trece pe aici
mi se vor atrofia ochii cât un nasture de plastic galben
mi se vor lăți timpanele a încordare
cu tot cu maxilar
deodată niște surcele plesnesc la picioarele mele
și limba mea de șopârlă înghite omul fără să-i știe numele
sau biletul din mâna stângă

sufletele calde îmi strepezesc cel mai repede dinții
și interesul

mă târăsc după un cărucior decojit