Sclipiri pustii în nopți fără lună, lumini de alb și negru încarcă fantasticul melancoliei, a vârtejurilor contorsionate prin trăiri neînțelese. Între alb și negru nu prea există altă cale... doar puțin gri.
Într-o simfonie nocturnă mi-am lăsat gândurile în seama amintirilor prin sacralitate universală. Măreția ei împrăștie parfum prin adieiri de vânt, pentru a realiza o purificare a gândului. Amintiri ancestrale îmi străbat timp și spații. Visul călătorește într-o lume a norilor simțind permanent nevoia de cunoaștere, de continuitate, de căutare a adevărului. Chiar de poți afla toate secretele lumii, nu poți învinge mereu. Fiecare avem nevoie de intimitate și secret, pentru ca lumea să devină deosebit de frumoasă.
Marile probleme ale existenței umane sunt: dragostea, cunoașterea, relația cu universul, continuitatea vieții spre înălțimi, moartea.
În iubire există un paradox: iubesc atât de mult, încât pot să-l las să plece.
Cu cât ne punem mai multe întrebări întru cunoaștere, ascensiunea este mai întârziată, incentitudinile vieții ne amintesc că ea e scurtă și că vom avea în cursul ei tot felul de întâmplări ce vor deteriora echilibrul, minele bombă ce stau de veghe la fiecare pas.
În relația cu universul, viața înseamnă să-ți dorești o trezire, să simți lumină afară chiar dacă nu există.
Senzația de nesiguranță ce pune stăpânire pe gândul și visele noastre, distruge orice urmă de plăcere. Simbolurile ce capătă rang prioritar, sunt în fond cauza inadaptibilitatea ființei la viața trepidantă din jur.
Uneori închistez conștiința și măcar pentru o clipă, inversez valorile moralității și o las să rătăcească pur și simplu. Dar intervine echilibru’ și setea de autodepășire, ce te fac să apelezi la doza de moralitate care între timp a crescut.
Lumina și întunericul sunt atunci când sunt eu.
Esența legilor are statornicie în univers.
Ființa umană se bucură de criteriul de bază al selecției, de viață privată în cadrul universului. Dacă materia are timp, viața materială are spațiu.
Pentru asta facem compromisuri, pentru a nu renunța, dacă nu la nimic, la cât mai puțin. Și desigur și compromisurile au o limită... cel puțin cea a bunului simț.
Fericirea...poate fi foarte simplă. Parfumul unei flori, gânguritul unui copil, o carte bună, o poezie care dă fiori, pacea interioară, fericirea celui de lângă tine...desigur multe forme. Cea extraordinară nu e fericire, e doar ambiție, ține de planificarea vieții, a idealurilor. Problemele dăruite de destin îți pot răsturna liniștea, imprevizibilul toacă fericirea.