Început de ianuarie. Atmosferă de roman englezesc. Afară, copacii au un aer trist în dimineața asta cenușie de iarnă. Mă îndrept către o scurtă vacanță. Revin mereu în aceleași locuri. La munte. Liniștea îmi șuieră în urechi. Cum ajung, cum iau în cătare brazii înalți, bătaia puternică din aripi a corbilor solitari, dar și recitalul tulburător de mierlă, atunci când stă să ningă. Mângâi arborii cu gândul la parfumul unor vremuri pentru totdeauna trecute.
De ce spun asta? Locurile astea așternute de Dumnezeu aici, par niște frânturi de viață, de istorie, fragmente de destine cu oameni care au trăit aici între imperii, etnii și neamuri.
La poale de munte trece valea, cum îi zic sătenii. Apa lină și limpede le-a mângâiat fețele brăzdate de trecerea anilor dar i-a ajutat și să închidă seara ochii obosiți, în tânguiri de păsări și triste amurguri. Pădurea coboară aici în curțile oamenilor. Îmi amintesc cât de frumos scria Nichita că: „dacă vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braț al tău să se facă ramură cu frunze și o ramură a copacului să se facă braț cu degete. Să mori puțin ca om și să învii ca plantă”.
Cineva din mine, căruia nu i-a rămas străină nicio suferință, când de pe țărmul vremii lăsam nepăsătoare timpul să-mi scape zadarnic, mi-a șoptit: ascultă cum plânge izvorul! Ascultă cântecul frigului.
Nu știu dacă mai are vreun rost să mă frământ sau să stau liniștită în iarna prea blândă.
Căsuța dragă mie, ascunsă pe o uliță la intrarea în localitate, pare ca o poveste începută cam cu vreo 90 de ani în urmă, poveste pe care prietena mea mi-o spune ca pe o minune din vremuri ce s-au rupt, iar eu o ascult mereu ca pe un psalm de taină.
E o căsuță, joasă ca cele de la munte. Cu prispă. În diminețile de vară ne bem cafeaua, acolo în foișor, cum ne place să-i spunem. Ascultăm pădurea de parcă am număra fiecare frunză căzută iar sub cortul adormiților mesteceni vântul ar jelui o doină.
Cuvintele se rotesc între noi, iar privirile pline de visare se-ntâlnesc fără să ranim timpul ce se turtește între piepturile noastre.
Ne amintim de vara ce a trecut. Dimineață. Poarta scârțâie iar câinii fug fără să latre, într-acolo. E Mărinuța, o femeie ce se apropie de 70 de ani care, atunci când i se face rău de singurătate, coboară dealul de la casa ei, aici înspre sat, ca să-și întindă puțin existența banală. Gârbovită de anii care au trecut peste trupul ei firav, cu fața brăzdată de vremea aspră a muntelui, dar și de sărăcie, cu ochii mici ca două luciri de aștrii, în care zici ca se scaldă toată tristețea lumii, prietenii ei nu sunt mulți. Femeia asta simplă are o singură bogație. Spiritul. Spiritul ei curat, din afara timpurilor care ucid și reînvie, ca și cum nimănui nu i-ar păsa, iar ei nici atât. Vine încet pe cărare, ridică spre mine ochii în care s-au adunat toate lacrimile lumii și-mi întinde un vas cu mure. Mă uit la mâinile ei aspre și însângerate de rugii spinoși, apoi la ochii ei obosiți de atâta viață. Ieri a fost sărbatoare. Sfânta Maria. Numele ei de botez. Iar eu am știut să-i dăruiesc. Puțin. Un sărut pe frunte. I l-am dar cu grijă. Să nu strivesc istoria, dintr-o dragoste prea curată!
Să te găsesc acolo maică și anul acesta. Să nu te ascunzi în ochi străin. Mai vreau să te strâng la pieptul meu. Un an și încă un an.... și mă trezesc, ca și alții, întrebând: La ce e buna speranța ?
……pentru ca avem mare nevoie de ea!




ț