La un moment dat, am început să mă cunosc, așa cum nu am mai făcut-o până acum. Nu mai suportam pe nimeni și am luat primul antidepresiv. Dar după aia, am realizat că suma trăirilor noastre e de fapt o combinație chimică în cap. Sufletul, ăla mai bun sau mai rău, fericirea sau lipsa ei, totul era o chestie de atomi și molecule aranjate alandala...

Sunt nefericită, în mod cronic, cu puseuri de disperare, din când în când. Motive? Mai grave sau mai puțin grave, de la faptul că nu-mi pot găsi un partener de viață așa cum și-ar dori părinții mei, și pînă la lipsa aprecierii din partea șefului. Simt că înnebunesc, dacă acasă nu stau lucrurile așa cum mi le-aș dori eu. Pun suflet în orice. Vorbesc despre lucrurile care mă interesează foarte mult, cu o pasiune ieșită din comun. De parcă toată lumea ar trebuie să-mi asculte iubirile ascunse... Dar știu să trec absolut pasivă și indiferentă pe lângă boala gravă a tatălui meu. Dramele mele sunt parcă venite dintr-un suflet torturat, pe care aproape nimeni nu îl înțelege.

Până la urmă, am apelat la un doctor. Cu o dorință foarte clară. Să redevin aceeași persoană, veselă și plină de bună-dispoziție, să fiu așa ca pe vremuri, când mă amuzam din absolut orice... Vreau ca atunci, când altele plâng cu capul pe masa din bucătărie că soțul a băgat divorț și că și-a mai găsit pe deasupra și o amantă, deși când s-au căsătorit, era în stare să le promită că le aduce și luna de pe cer, ei – în clipa aceea îmi doresc să plec râzând. Să nu-mi mai pese de nimeni și de nimic. Când alții suspină sau plâng după un scandal cu colega de serviciu, eu vreau să râd în hohote. Și să mă doară fix în cot... Se poate? Și cât mă costă?

Mi-am dorit foarte mult să-mi schimb starea interioară, mai mult decât orice pe lumea asta. Să nu mai văd că sub ochii mei se întamplă atâta rău și că eu, până la urmă să nu pot face absolut nimic… Poate că am uitat să vă zic ceva! Sunt depresivă și nu mai pot să ies din starea asta de ani de zile. Citesc din când în când literatură, sinceră să fiu, serviciul mă epuizează; ajung acasă de nu mai am chef de nimic. Am aflat la un moment dat, dintr-o carte pe care am citit-o că nu există suflet, cu atât mai puțin predestinare și tot așa am decis că pot să duc o viață mai bună, contra cost. Deseori am impresia că nu fac altceva decât să alerg, după fluturi imaginari. În cazul meu, numai Dumnezeu o ști care este realitatea.

Am mers apoi la farmacie cu rețeta. În prima săptămînă, am fost doar ceva mai calmă. În a doua, am început să-mi văd vecinii pe care înainte îi ignoram, pentru simplul fapt, că nu-mi place să fac conversație doar de amorul discuțiilor inutile. Din a treia, chiar să-i salut. În fine, după vreo lună și ceva, am început să râd așa de nebună la bancurile spuse de niște colegi cretini la serviciu. Toate astea mi-au adus până la urmă și o promovare. Am ajuns la concluzia că promovarea nu are nicio legătură cu competența!

De ceva vreme, simt că fără medicamentele prescrise de doctor, nu îmi mai găsesc liniștea. Înainte de culcare iau pilulele mici albe și miraculoase. În ele se găsesc toate frumusețile lumii, pe care cu greu le-am văzut până atunci. Cu medicamentele acelea, diminețile mi se par atât de liniștite. Văd soarele răsărind și culoarea lui de un mov–albăstrui mă cucerește. Acum găsesc, fără niciun pic de efort fericirea de a exista. Văd totul cu alți ochi. Asta e tot. Sigur, pilula nu mi-a rezolvat problemele. Mi-a adus însă înțelepciunea de a nu mai căuta soluții. Să fie resemnare? Nu mă mai interesează absolut nimic.

Fericirea asta pe care o am acum, e ieftină. Ma costă foarte puțin, mai ales că medicamentele sunt și compensate. Am ajuns la concluzia că trebuie să-ți spui zilnic că te simți foarte bine, că ești cel mai bun, că ești genial până în măduva oaselor, și toate lucrurile acestea cumulate au efect. Și nici măcar nu trebuie să te enervezi că te repeți. Devii pur și simplu tu...

Mi-am dat seama că sunt fericită, chiar dacă tot ce mi se întâmplă acum, nu e fericirea mea. Mă doare și simt că înnebunesc pentru simplul fapt, că nu mai pot face nimic să fiu fericită cu adevărat. Nu că e greu, dar nu mai e nevoie! Mă simt atât de abătută, din această cauză...

La câteva zile după vorbele astea, m-am hotărât să plec naibii din apartamentul părinților mei cu trei camere. Am fugit de-acasă, cu zâmbetul pe buze. De atunci, foarte puțină lume a mai auzit ceva de mine. Iar doctorul, cu care familia a vorbit după aceea, i-a zis mamei mele într-o altă zi: „Știi, fericirea nu ne prea unește!“

Raluca Oana Helgiu